În rânduiala Bisericii, pomenirea Sfintei Teofana, împărăteasa, soția preaînțeleptului împărat Leon, ne așază înainte un chip de sfințenie care nu s-a născut în pustie, ci în inima cetății împărătești; nu s-a arătat în haine aspre la vedere, ci a strălucit în taină, sub podoabele porfirei.
Viața ei arată limpede că Dumnezeu poate ridica sfinți din orice stare și din monahism, și din familie, și chiar din palatul imperial, dacă inima omului se face „palat” al rugăciunii, al smereniei și al milostivirii.
Nașterea, rodul rugăciunii către Maica Domnului
Sfânta Teofana era cu nașterea și cu creșterea din Constantinopol, din seminție împărătească, rudenie a mai multor împărați și, după rânduiala lui Dumnezeu, avea să devină și ea soție de împărat. Tatăl ei se numea Constantin, având și dregătorie înaltă, iar maica ei se chema Ana. Deși viețuiau în cinstită însoțire, ei au fost sterpi multă vreme și purtau în inimă o durere tăcută: lipsa de prunci. Mâhnirea lor nu s-a prefăcut în deznădejde, ci s-a preschimbat în rugăciune fierbinte.
Încredințându-și dorul înaintea Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, mergeau adesea la biserica Maicii Domnului, pomenită în tradiție ca fiind din Forachia sau din Vascu și își vărsau inima în rugăciuni stăruitoare: să li se dezlege nerodirea și să primească darul de fii, prin mijlocirea celei ce a născut Lumii pe Hristos Domnul. Și Dumnezeu, pentru rugăciunile Maicii Sale, a ascultat cererea lor: au primit prunc, parte femeiască, și i-au pus numele Teofana, nume care, în chip potrivit, se numește „arătarea lui Dumnezeu” în viața ei.
Copilăria și creșterea în virtute
De la vârsta de șase ani, Teofana a fost dusă la învățătură și îndrumată spre tot lucrul bun. A deprins Sfintele Scripturi, ascultarea, cumințenia și frica de Dumnezeu. Încă din copilărie se vedeau în ea semnele unei vieți alese: o inimă curată, o rânduială a cugetului și o înclinare către virtuți pe care, de obicei, oamenii le dobândesc greu și târziu. Părinții se bucurau văzând obiceiurile ei, nădăjduind că o asemenea copilă va aduce nu doar cinste familiei, ci și „rod” bun înaintea lui Dumnezeu.
Această frumusețe lăuntrică, mai mare decât frumusețea trupului, a făcut ca numele ei să fie cunoscut în cetate. Și, pe măsură ce înainta cu vârsta, sporea și în daruri: blândețe, înfrânare, cuvânt cumpătat, pace a inimii. Astfel, fără să urmărească slava lumii, a ajuns cunoscută tocmai pentru că nu se sprijinea pe ea.
Alegerea ca împărăteasă și încercarea temniței
În vremea aceea, împăratul Vasile Macedon a rânduit cercetare pentru a afla o fecioară vrednică de a fi soție fiului său, Leon cel preaînțelept. Dintre toate, Teofana s-a arătat cea mai potrivită, nu atât prin neam, cât mai ales prin virtute. Nunta s-a săvârșit cu mare bucurie, iar Constantinopolul s-a umplut de veselie.
Însă încercarea nu a întârziat. Prin uneltirile vicleanului Teodor Santavarin, episcop al Evhaitei, s-a stârnit tulburare între tată și fiu. Prin calomnii și înșelări, împăratul Vasile a fost făcut să creadă că Leon uneltește împotriva sa, iar în mânia sa l-a aruncat pe fiu în temniță, împreună cu soția lui, Teofana.
Trei ani au rămas cei doi nevinovați în închisoare. Sfânta Teofana a primit această încercare cu răbdare și credință, împărtășind suferința soțului ei fără cârtire, ca pe o școală a smereniei. Eliberarea și împăcarea au venit la sărbătoarea Sfântului Proroc Ilie, când Dumnezeu a întors întunericul în lumină și durerea în pace.
Viața din palat: asceză, rugăciune și milostenie
După ce împăratul Vasile s-a îmbolnăvit și l-a lăsat pe Leon singur stăpânitor, Teofana a trăit în palatele împărătești ca o adevărată nevoitoare, socotind slava lumii drept „pânză de păianjen și umbră”. Stăruia neîncetat în rugăciune și milostenie, făcând din puterea ei o slujire a celor lipsiți.
Deși purta veșminte împărătești, în taină ducea viață aspră, înfrânându-se de la desfătări și mulțumindu-se cu hrană simplă. Împărțea săracilor banii și podoabele sale, ajuta văduvele și orfanii și sprijinea mănăstirile.
Păzind pacea limbii, nu rostea cuvinte aspre și se purta cu slujitorii cu smerenie și respect. Noaptea se nevoia în rugăciune, dormind pe rogojină, iar lacrimile și compătimirea față de cei aflați în suferință o făceau maică a celor fără sprijin.
Chiar și boala, rod al nevoinței aspre, i-a fost prilej de sporire duhovnicească, lăudând pe Dumnezeu neîncetat, după rânduiala sfinților.
Adormirea și cinstirea ei în Biserică
În cele din urmă, Sfânta Teofana s-a săvârșit cu pace către Domnul, în jurul anilor 892–893, lăsând în urma sa nu o moștenire de aur, ci o moștenire de exemplu. Tradiția spune că împăratul Leon a dorit să ridice o biserică deasupra mormântului ei, închinată numelui ei, însă patriarhul l-a oprit. Atunci Leon a ctitorit biserica Tuturor Sfinților, cu înțelepciunea aceasta: dacă Teofana este cu adevărat sfântă înaintea lui Dumnezeu, va fi prăznuită împreună cu toți sfinții. Astfel, în legătură cu această evlavie, s-a întărit și prăznuirea Tuturor Sfinților în prima duminică după Sărbătoarea Sfintei Treimi, ca o mărturie că sfințenia nu este o glorie particulară, ci o bucurie comună a întregii Biserici.
Împărăția inimii, nu a tronului
Sfânta Teofana Împărăteasa arată că omul poate trăi în lume fără a fi robit de ea: cu rang fără mândrie, cu avere fără iubire de argint și cu putere unită cu smerenia. Deși locuia în palat, și-a făcut din rugăciune, lacrimi și milostenie o adevărată chilie lăuntrică.
Prin cinstirea ei, Biserica ne cheamă nu să fugim din lume, ci să o curățim în noi înșine, făcând loc Domnului Iisus Hristos în viața de zi cu zi. Sfânta Teofana ne rămâne îndreptar de răbdare, înfrânare și milostenie, rugându-se ca Dumnezeu să ne dăruiască puterea de a uni credința cu fapta și smerenia cu lumina sfințeniei.
Troparul Sfintei Teofana Împărăteasa
glas 4:
Fiind atrasă cu dor de cele cerești, ai petrecut viața trăind îngerește pe pământ, O Teofana. Pentru aceasta te-ai învrednicit de darurile cerești împreună cu oștirile îngerilor și cetele sfinților, stând înaintea Împăratului a toate, pe care roagă-L să ne dăruiască nouă milă.