În galeria luminoasă a martirilor Bisericii Ortodoxe, se distinge, cu o tărie aparte, chipul Sfintei Mucenițe Eliconida. Nu printr-o viață de renume lumească, nici prin faimă sau putere pământească, ci printr-o credință nestrămutată și o jertfă totală, trăită cu demnitate și iubire pentru Hristos, Eliconida devine una dintre icoanele vii ale mărturisirii.
Trăind în secolul al III-lea, pe vremea împăraților Gordian și Filip Arabul, într-o lume romană marcată de prigoane sângeroase împotriva creștinilor, Eliconida s-a născut la Tesalonic, un oraș înfloritor. A crescut în evlavie și curăție sufletească, cu o educație creștină aleasă, ceea ce a format în ea un caracter puternic, dar plin de blândețe și curaj duhovnicesc.
La maturitate, a ales să meargă în Corint – nu pentru plăcerile lumești sau comerț, ci cu un scop misionar: să mustre rătăcirea idolatră și să cheme oamenii la adevărata credință. Acolo, văzând cum mulțimile aduceau jertfe zeilor mincinoși, Eliconida s-a urcat pe un loc înalt și a strigat cu glas mare:
„O, bărbați corinteni, nepricepuți și împietriți cu inima… Ați lăsat pe Dumnezeul Cel veșnic și v-ați întors către idolii cei pierzători de suflete… Cine a zidit din țărână pe om și a suflat în el duh de viață? Acela este adevăratul Dumnezeu, Care ține în palmă toată făptura.”
Aceste cuvinte pline de foc duhovnicesc nu au fost uitate de cei ce urau lumina lui Hristos. A fost prinsă și adusă în fața ighemonului Perine, un om corupt și orbit de cultul zeilor falși. Cu o îndrăzneală sfântă, Eliconida a respins cu demnitate orice lingușire sau amenințare:
„Eu sunt roabă a lui Iisus Hristos. Pe Asclipie al tău nu-l cunosc. Fă ce voiești.”
Calea muceniciei
De aici începe drumul durerii, dar și al slavei. Perine, orbit de mânie, a poruncit torturi cumplite. Gleznele i-au fost zdrobite, apoi a fost aruncată într-o căldare cu smoală înfierbântată. Însă acolo s-a petrecut minunea: îngerul Domnului a răcorit focul, iar smoala a devenit ca roua dimineții. În loc de moarte, căldarea a răspândit o mireasmă dulce.
Muncitorii și martorii s-au cutremurat, dar tiranul, învârtoșat, a continuat cu o sălbăticie și mai mare. I-au smuls părul cu piele cu tot, i-au ars capul și pieptul cu lumânări aprinse. Și totuși, Sfânta Muceniță Eliconida n-a rostit niciun cuvânt de durere, ci tăcerea ei a fost mai puternică decât orice țipăt – o mărturie că harul lui Iisus Hristos o întărea din lăuntru.
A fost apoi aruncată în foc, dar flăcările au fost stinse de un râu de sânge ieșit din trupul ei. A fost dusă înaintea leilor, dar fiarele s-au gudurat în jurul ei, recunoscând în ea puritatea sfințeniei. A fost dusă la templu, cu gândul că va fi obligată să jertfească, dar ea a sfărâmat idolii, sfidând în mod deschis puterea păgânismului.
În închisoare, zdrobită în trup, dar vie în duh, Eliconida a avut parte de o descoperire cerească. Mântuitorul Iisus Hristos i S-a arătat împreună cu Arhanghelii Mihail și Gavriil, i-a vindecat rănile și a mângâiat-o. Aceasta nu a fost o simplă vedenie, ci o întărire concretă a sufletului pentru ultima etapă a jertfei.
Jertfa finală și cununa
Dusă la eșafod, Eliconida nu s-a plâns. Nu s-a târguit pentru viață. A ridicat mâinile spre cer și a rostit o rugăciune sfântă, rugându-se să fie primită între „mielușeii cerești”. Cerul a răspuns. Un glas s-a auzit: „Vino, fiică, și primește cununa și tronul tău!”
A fost decapitată. Capul i-a căzut pe pământ, dar sufletul i s-a înălțat spre cer, unde Iisus Hristos aștepta cu cununa nestricăcioasă.
Mărturia care arde și astăzi
Pilda Sfintei Mucenițe Eliconida nu e doar o pagină de istorie. Este o provocare vie pentru fiecare dintre noi. Trăim într-o epocă în care idolatria nu mai arată ca în Corintul antic, dar are alte forme: cultul banului, al trupului, al succesului cu orice preț. Lumea ne cere, subtil sau fățiș, să jertfim valorile, să tăcem, să ne adaptăm. În acest context, mărturia curajoasă a unei tinere din Tesalonic răsună cu forță profetică.
Ce avea Sfânta Muceniță Eliconida și ne lipsește nouă? O credință fără compromis. O iubire totală față de Iisus Hristos, până la sânge. Un discernământ limpede între Adevăr și minciună. Tărie și frumusețe sufletească ce n-a putut fi frântă nici de torturi, nici de batjocură, nici de moarte.
Pentru noi, cei care trăim în libertate religioasă, dar într-un exil spiritual al valorilor, Sfânta Muceniță Eliconida e un far. Ne amintește că nu poți fi al lui Hristos doar cu gândul, dar cu inima prinsă de lume. Ne învață că viața are sens doar dacă e trăită cu demnitate și pentru un scop mai înalt decât propria supraviețuire.
Cinstirea ei în Biserică
Biserica Ortodoxă o prăznuiește pe Sfânta Muceniță Eliconida pe 28 mai. Viețile sfinților ca ea nu sunt doar povești din vechime. Ele sunt izvoare de putere. Rugăciunile adresate ei nu sunt simple formule, ci dialoguri vii cu o sfântă care, în fața scaunului ceresc, se roagă pentru noi cu aceeași dragoste pe care a avut-o pentru Iisus Hristos în viața ei pământească.
Să cerem, așadar, curajul Eliconidei. Să ne lepădăm de idoli, fie ei moderni, și să stăm, așa cum ea a stat, pe un „loc înalt”, mărturisind adevărul, chiar și când e greu. Pentru că, în cele din urmă, nu ne definește frica, ci alegerea: să fim ai lui Hristos sau ai lumii.
Cântare de laudă la Sfânta Muceniță Eliconida
Eliconida, vitează muceniță,
Cu sufletul curat și la chip frumoasă,
Cuvântul Unuia Dumnezeu vestește
În idoleasca cetate Corint:
„O, corintenilor înșelați de întuneric,
Cu legături drăcești legați,
Voi la lucruri vă închinați
Iar nu Unuia Singurului Celui Preaînalt!
Unul este Dumnezeu, iar idolii sunt legiune;
Unul este Dumnezeu, iar legiune sunt și dracii.
Unul Dumnezeu este Făcătorul Cel Atotputernic;
El, Chivernisitorul Cel Bun, este al întregii zidiri.
El toate le-a făcut cu cuvântul
Și susține toate;
Fiecărei făpturi ce suflă pe pământ
El i-a dat suflare de viață.
El mișcă toate cu înțelepciune și putere;
El mângâie toate cu dumnezeiască milă.
El Domn este al cerului și al pământului;
Numai El singur vrednic este de închinare.
O, Corintenilor bogați și trufași!
De ce sunteți atât de necredincioși?!”