În rândul fecioarelor mucenițe ale Bisericii primare, Sfânta Muceniță Anisia strălucește ca o lumină curată, aprinsă din focul dragostei pentru Hristos.
Credință lucrătoare prin iubire și jertfă
Viața ei este o mărturie vie despre lepădarea de lume, milostenia fără margini, nevoința ascetică și curajul mărturisirii credinței în vremuri de prigoană.
Trăind în Tesalonicul secolului al III-lea, în timpul persecuțiilor declanșate de împăratul Maximian, Sfânta Anisia a ales calea îngustă a Evangheliei, urmându-L pe Hristos până la vărsarea sângelui.
Obârșia și formarea duhovnicească
Sfânta Anisia s-a născut în vestita cetate a Tesalonicului, din părinți bogați, dar mai ales credincioși. Aceștia au crescut-o nu atât în desfătările lumii, cât în frica de Dumnezeu și în dreapta credință. Din copilărie, Anisia a arătat o maturitate duhovnicească neobișnuită, sporind mai mult în fapte bune decât în ani.
Hrănită cu „dogmele bunei credințe”, ea a deprins dragostea pentru citirea cărților sfinte și pentru rugăciune, arătând rod bogat al învățăturii primite. Plină de Duhul lui Dumnezeu și de obiceiuri îngerești, fecioara își ascundea frumusețea trupească în modestie și retragere, ferindu-se de privirile lumii.
În inima ei se năștea o necontenită dorire a celor cerești, iar viața tinereții o vedea ca pe o ispită trecătoare, suspinând după veșnicie și chemând fără încetare numele lui Hristos, cu lacrimi și plecări de genunchi.
Lepădarea de bogății și alegerea sărăciei pentru Hristos
După mutarea părinților săi la Domnul, Anisia a devenit moștenitoarea unei averi foarte mari: aur, argint, case, turme, robi, haine scumpe și podoabe de mare preț. În fața acestei bogății, nu s-a lăsat biruită de mândrie sau de plăceri, ci a cugetat cu înțelepciune la mântuirea sufletului.
Într-un dialog lăuntric plin de profunzime duhovnicească, ea a înțeles că bogățiile pot deveni curse ale diavolului și piedici în calea vieții veșnice. Hotărârea ei a fost limpede: să se dezbrace de toate cele pământești pentru a se îmbrăca în Hristos. Vânzându-și averea fără târguială și fără dorință de câștig, Sfânta Anisia a împărțit totul săracilor, văduvelor, celor din temnițe și bolnavilor.
Ea nu doar dădea milostenie, ci slujea cu mâinile sale pe cei răniți, lega plăgi, mângâia pe cei întristați și cerceta pe cei părăsiți, socotind că nimic din cele pământești nu va folosi la Judecata de Apoi.
Viața de nevoință și rugăciune
După ce a împărțit totul până la ultimul ban, Sfânta Anisia s-a retras într-o casă smerită, trăind din osteneala mâinilor sale. Ascultând cuvântul apostolic, ea muncea pentru hrana cea de nevoie și își petrecea viața în post, rugăciune și citirea dumnezeieștilor Scripturi. Dormea puțin, pe pământ, având drept așternut o rogojină, iar ca învelitoare o zdreanță săracă.
Rugăciunea ei era adâncă și fierbinte, plină de lacrimi și suspinări. Dragostea pentru Hristos o făcea să se simtă, în duh, la picioarele Mântuitorului, asemenea femeii păcătoase din Evanghelie. Dorința de a se dezlega de trup și de a viețui cu Hristos era neîncetată, iar rugăciunile sale cuprindeau întreaga iconomie a mântuirii, slava Sfintei Treimi și dorința de a fi primită ca jertfă vie înaintea lui Dumnezeu
Prigoana și vremea muceniciei
În acea perioadă, prigoana împotriva creștinilor se întețise. Prin porunca împăratului Maximian, oricine putea ucide creștini fără teamă de pedeapsă, iar sângele mucenicilor curgea pe ulițe și drumuri. Într-o astfel de zi, când păgânii prăznuiau sărbătoarea Soarelui, Sfânta Anisia, arzând de dorul de a merge la biserică, a ieșit din casa sa.
La poarta Casandrionei, a fost oprită de un ostaș păgân, care a întrebat-o unde merge. Cu blândețe și curaj, ea a mărturisit: „Sunt roaba lui Hristos și merg la biserică”. Încercarea ostașului de a o sili să participe la jertfele idolatre și de a-i descoperi fața a fost întâmpinată cu bărbăție duhovnicească. Sfânta l-a mustrat în numele lui Hristos, iar acesta, cuprins de mânie, a lovit-o cu sabia în coastă.
Moartea mucenicească și cinstirea sfintelor moaște
Lovită mortal, Sfânta Anisia a căzut la pământ și, prin vărsarea sângelui său, și-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, pe Care Îl iubea și pentru Care dorise să moară în toate zilele vieții sale.
Poporul care a văzut-o ucisă plângea atât tinerețea jertfită, cât și nedreptatea poruncii împărătești. Creștinii au luat cu cinste trupul ei și l-au îngropat aproape de locul pătimirii, unde mai târziu au zidit o casă de rugăciune.
Astfel s-a împlinit nevoința Sfintei Mucenițe Anisia, în vremea stăpânirii lui Maximian, iar peste toate a rămas împărăția cea veșnică a Domnului nostru Iisus Hristos.
Pildă veșnică de curăție, credință și jertfă
Sfânta Muceniță Anisia fecioara rămâne pentru Biserică o pildă vie de curăție, milostenie și jertfă. Viața ei arată că adevărata bogăție este comuniunea cu Hristos, iar adevărata libertate se dobândește prin lepădarea de sine.
Prin rugăciunile ei, să ne întărească Domnul în credință, să ne învețe milostenia și curajul mărturisirii, ca și noi să fim aflați vrednici de împărăția cerurilor.
Troparul Sfintei Muceniţe Anisia
Glasul 4
Mieluşeaua Ta, Iisuse, Anisia, strigă cu glas mare: pe Tine, Mirele meu, te iubesc și pe Tine căutându-Te mă chinuiesc și împreună mă răstignesc și împreună mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără de prihană, primește-mă pe mine ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție. Pentru rugăciunile ei, ca un Milostiv, mântuiește sufletele noastre.