Viața Sfintei Cuvioase Teodora din Cezareea este una dintre acele mărturii cutremurătoare ale ascezei creștine care depășesc înțelegerea omenească obișnuită.
Ea se înscrie în șirul marilor nevoitoare ale Ortodoxiei, femei care au ales să-și jertfească întreaga existență pentru Hristos, răstignindu-și trupul și înălțându-și sufletul prin nevoință, rugăciune și desăvârșită lepădare de sine.
Originea și nașterea ca dar dumnezeiesc
Sfânta Cuvioasă Teodora s-a născut într-o familie aleasă și cinstită, de neam strălucit. Tatăl ei, Teofil, era patrician, iar mama sa, care purta același nume, Teodora, era o femeie evlavioasă și temătoare de Dumnezeu. Multă vreme, mama sa a trăit durerea sterpăciunii, plângând înaintea Domnului și rugându-se neîncetat Preasfintei Născătoare de Dumnezeu să-i dăruiască un copil. Rugăciunea i-a fost ascultată prin mijlocirea Sfintei și dreptei Ana, maica Maicii Domnului.
Copila născută a fost primită ca un dar ceresc. Pe măsură ce a crescut, părinții au dus-o la biserica Sfintei Ana, unde a fost închinată lui Dumnezeu și primită în mănăstire ca o jertfă vie. Stareța mănăstirii a crescut-o cu multă grijă, insuflându-i frica de Dumnezeu și învățând-o Sfintele Scripturi. Încă din copilărie, fericita Teodora strălucea prin ascultare și curăție, făcându-se pildă pentru celelalte viețuitoare ale obștii.
Smulgerea din mănăstire și încercarea lumii
Dar vrăjmașul mântuirii nu a suferit să fie rușinat de nevoința unei copile dedicate lui Dumnezeu. În vremea împăratului Leon al III-lea Isaurul, tatăl lui Constantin Copronim, cunoscut pentru prigoana împotriva dreptei credințe, s-a pus la cale o mare silnicie. Împăratul a hotărât să o dea de soție fiului său Hristofor, pe care îl făcuse cezar. Fără voia ei și împotriva făgăduinței făcute lui Dumnezeu, Teodora a fost smulsă cu sila din mănăstire și dusă la Constantinopol.
I s-a pregătit nuntă împărătească, i s-a rânduit cameră de nuntă, iar planul lumii părea să se împlinească. Însă Dumnezeu, Care din vechime a apărat curăția aleșilor Săi, a păzit-o și pe această curată mielușea. Așa cum odinioară a rușinat pe cel ce se pornise asupra Sarei și l-a biruit pe Tiridat prin fecioara Ripsimia, tot astfel a lucrat și acum.
Purtarea de grijă a lui Dumnezeu și izbăvirea
Pe neașteptate, sciții au pornit război împotriva imperiului în partea de apus. În grabă, mirele a fost trimis la luptă, iar în prima bătălie și-a pierdut viața. Această întorsătură a fost pentru Teodora semnul limpede al purtării de grijă dumnezeiești. Fără să știe cineva, ea a luat din palat aur, argint, mărgăritare și haine scumpe, s-a suit într-o corabie și s-a întors la mănăstirea Sfintei Ana, bucurându-se și mulțumind lui Dumnezeu pentru izbăvirea Sa.
Când s-a aflat despre fuga ei, al doilea fiu al împăratului Leon s-a dus la mănăstire ca să o caute. Dar a găsit-o deja tunsă în monahism, îmbrăcată în haine zdrențuite și lepădată de orice slavă lumească. Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, acesta a lăsat-o în pace, iar Teodora a dobândit în sfârșit tihna și slobozenia deplină pentru a-și continua nevoința.
Viața de asceză și nevoință extremă
De aici înainte, viața Cuvioasei Teodora s-a făcut o jertfă neîncetată. Atât de mult își chinuia trupul, încât i se vedeau prin piele încheieturile oaselor. Hrana ei era o bucată mică de pâine, o dată la două sau trei zile, și nimic altceva. Avea o singură haină, și aceea de păr, aspră și lipsită de orice mângâiere.
Patul ei era o adevărată unealtă a nevoinței: pe deasupra era acoperit cu o cergă de păr, iar pe dedesubt avea așternute pietre. Așa dormea, odihnindu-și trupul doar atât cât să poată continua lupta duhovnicească. De multe ori priveghea nopți întregi, stând în rugăciune, cu mintea ridicată la Dumnezeu și cu lacrimi pentru lume.
Lanțurile ca semn al răstignirii trupului
Cuvioasa Teodora nu s-a mulțumit doar cu aceste nevoințe schimnicești. Dorind să-și supună cu desăvârșire trupul, și-a legat mădularele cu lanțuri de fier. Aceste lanțuri i-au măcinat carnea, iar trupul ei era plin de răni. Însă ea răbda toate acestea cu bucurie, ca pe o împărtășire din pătimirile lui Hristos.
Pentru ea, durerea trupească devenise pricină de curățire sufletească, iar slăbirea trupului era întărirea duhului. În tăcerea chiliei, departe de ochii lumii, Teodora strălucea înaintea lui Dumnezeu cu virtuți alese: smerenie adâncă, ascultare desăvârșită, dragoste arzătoare pentru Hristos și o credință neclintită.
Sfârșitul fericit și moștenirea duhovnicească
După foarte mulți ani de nevoință, strălucind în felurite virtuți și fiind cunoscută înaintea lui Dumnezeu ca o aleasă a Sa, Sfânta Cuvioasă Teodora s-a mutat la viața cea fericită. Sfârșitul ei a fost liniștit, asemenea unei candele care, după ce a ars până la capăt, se stinge în pace, lăsând în urmă lumină.
Viața ei rămâne o pildă vie pentru monahi și pentru mireni deopotrivă. Într-o lume a confortului și a plăcerii, Sfânta Teodora ne amintește de adevărata libertate, care se dobândește prin lepădare de sine, și de adevărata bucurie, care se naște din jertfă. Ea ne arată că Dumnezeu nu părăsește pe cei ce se încred în El, chiar dacă trec prin silnicii, nedreptăți și suferințe.
Prin rugăciunile Sfintei Cuvioase Teodora din Cezareea, Domnul să ne dăruiască și nouă puterea de a lupta cu patimile, de a răbda încercările și de a căuta mai presus de toate Împărăția cerurilor.