În rânduiala Bisericii Ortodoxe, ziua de 25 octombrie este închinată Sfintei Cuvioase Tavita, o femeie dreptcredincioasă din cetatea Iope, pomenită în Faptele Sfinților Apostoli pentru viața ei plină de milostenie, dar și pentru minunea învierii săvârșită asupra ei prin rugăciunea Sfântului Apostol Petru.
Sfânta Cuvioasă Tavita este chipul femeii creștine care îmbină credința cu fapta, iubirea de Dumnezeu cu slujirea aproapelui, fiind pentru toți o pildă de blândețe, răbdare și dăruire.
O viață de slujire și dărnicie
Sfânta Cuvioasă Tavita, al cărei nume se tâlcuiește „Căprioara”, era o femeie de o rară frumusețe sufletească. Locuia în Iope, un vechi port la Marea Mediterană, aproape de cetatea Lida, în Țara Sfântă. Scriptura o numește „uceniță”, adică o credincioasă care urma învățătura Apostolilor, trăind cu evlavie și împlinind faptele milei trupești și sufletești.
În cartea Faptele Sfinților Apostoli (capitolul 9, versetele 36-42), ea este descrisă astfel: „Iar în Iope era o uceniţă, cu numele Tavita, care, tâlcuindu-se, se zice Căprioară. Aceasta era plină de fapte bune şi de milosteniile pe care le făcea.”Tavita își dăruia timpul și priceperea spre a ajuta pe cei săraci. Era vestită pentru hainele, cămășile și veșmintele pe care le cocea cu multă dragoste pentru văduve și nevoiași. Din acest motiv, Biserica o cinstește ca patroană spirituală a croitorilor și cusătorilor, dar și a tuturor celor care își pun priceperea și munca în slujba aproapelui.
Hărnicia ei era o formă de rugăciune. Munca mâinilor ei era sfințită prin dragoste și prin intenția curată de a aduce alinare celor lipsiți. Într-o vreme în care creștinii erau adesea persecutați, Sfânta Tavita a fost un exemplu de credință tăcută, dar lucrătoare. Nu cu vorbe multe, ci prin faptele ei, ea mărturisea pe Hristos.
Moartea și durerea celor care o iubeau
După o viață de dăruire și jertfă, Sfânta Tavita s-a îmbolnăvit și a murit pe neașteptate. Credincioșii din Iope au fost cuprinși de o mare tristețe, căci pierduseră pe cea care era ca o lumină între ei. După obiceiul vremii, trupul ei a fost spălat și așezat în camera de sus, iar femeile văduve care fuseseră ajutate de ea plângeau arătând hainele pe care le făcuse cu mâinile ei.
În apropiere, în cetatea Lida, se afla Sfântul Apostol Petru, care propovăduia Evanghelia. Aflând de la ucenici despre moartea Tavitei, oamenii din Iope au trimis doi bărbați la el, rugându-l să vină fără întârziere. În inimile lor exista nădejdea că Apostolul, prin puterea Domnului, va putea să facă o minune.
Minunea învierii Sfintei Tavita
Sfântul Apostol Petru a venit îndată în Iope și a fost condus în camera unde se afla trupul neînsuflețit al Tavitei. Scriptura ne spune că văduvele îl înconjurau plângând și arătându-i cămășile și hainele pe care le făcuse Căprioara „pe când era cu ele”. Această imagine este una de mare emoție: femeile simple, îndurerate, țineau în mâini semnele iubirii și milosteniei ei, ca o mărturie a vieții sfinte pe care o trăise.
Petru, văzând credința lor și cunoscând bunătatea celei adormite, i-a scos pe toți afară, a îngenuncheat și s-a rugat cu lacrimi. Apoi, întorcându-se către trupul Tavitei, a rostit cu glas puternic: „Tavita, scoală-te!” În clipa aceea, ea a deschis ochii, a văzut pe Petru și s-a ridicat. Apostolul i-a întins mâna, a ridicat-o și, chemând pe sfinți și pe văduve, le-a dat-o vie.
Această minune, una dintre cele mai mari înfăptuite de Sfântul Apostol Petru, a făcut să se răspândească vestea în tot orașul Iope, iar mulți au crezut în Domnul. Învierea Tavitei a fost o preînchipuire a învierii de obște, o arătare a puterii lui Dumnezeu de a birui moartea și o întărire a credinței celor din Biserica primară.
Simbolul Căprioarei, blândețea și puritatea sufletului
Numele „Tavita”, care se tâlcuiește „Căprioara”, poartă în sine o adâncă semnificație duhovnicească. Căprioara este un simbol al curăției, al gingășiei și al sufletului însetat de Dumnezeu. În Psalmi, sufletul credincios este asemănat cu o căprioară care aleargă spre izvoarele apelor: „În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule.”(Psalmul 41, 1).
Astfel, numele Tavitei nu este întâmplător, ci profetic: ea a fost o „căprioară” duhovnicească, curată și plină de har, care și-a înălțat viața ca o jertfă de iubire.
Pilda Sfintei Tavita pentru creștinii de astăzi
Exemplul Sfintei Tavita ne amintește că adevărata credință nu stă doar în cuvinte, ci în faptele iubirii. Ea nu a fost o predicatoare, nici o muceniță în sensul clasic al cuvântului, dar a fost o mărturisitoare a lui Hristos prin munca mâinilor sale și prin bunătatea inimii.
Fiecare haină pe care o cosea, fiecare ajutor pe care îl dădea, fiecare zâmbet dăruit celor suferinzi era o rugăciune vie. Pentru Tavita, slujirea aproapelui era slujirea lui Dumnezeu. Astfel, viața ei ne arată că și cele mai simple lucruri, când sunt făcute cu iubire, pot deveni sfințitoare.
Femeile care cos, țes, brodează sau lucrează cu mâinile lor, dacă își fac munca cu dragoste, pot urma exemplul acestei sfinte. Tavita ne învață că frumusețea lucrului bine făcut este o formă de rugăciune, iar hărnicia este o virtute.
Totodată, minunea învierii ei ne amintește că Dumnezeu ascultă rugăciunile celor credincioși și că pentru El nu există moarte, ci doar trecere spre o altă viață. Prin rugăciunea Sfântului Apostol Petru, Domnul a arătat că sfințenia este vie și lucrătoare și că cei care au trăit în dragoste nu sunt uitați de El nici după moarte.
Sfânta Cuvioasă Tavita, femeia credincioasă și milostivă din Iope, rămâne o icoană vie a dragostei creștine
Ea ne învață că munca și slujirea, atunci când sunt făcute cu inimă curată, pot deveni rugăciune și sfințenie. Prin exemplul ei, Biserica ne arată că nu doar marii apostoli sau mucenici sunt vrednici de pomenire, ci și cei care, în tăcere, și-au sfințit viața prin fapte de iubire.
Să ne rugăm Sfintei Tavita să ne dăruiască și nouă inimă blândă, credință statornică și dragoste lucrătoare, ca prin viața noastră să aducem rod bineplăcut lui Dumnezeu și să fim, asemenea ei, „plini de fapte bune și de milostenie”.