Viața Sfintei Cuvioase Taisia este una dintre cele mai cutremurătoare pilde de pocăință pe care le cunoaște tradiția Bisericii Ortodoxe.
Puterea pocăinței și iubirea fără margini a lui Dumnezeu
Povestea acestei femei, care a trecut de la păcatul cel mai adânc la sfințenie, arată iubirea nemărginită a lui Dumnezeu pentru sufletul care se întoarce cu sinceritate la El. Sfânta Taisia s-a făcut pildă vie a cuvintelor Mântuitorului: ,,Zic vouă: Că aşa şi în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă.” (Luca 15, 7).
Tinerețea și căderea în păcat
În părțile Egiptului trăia o femeie desfrânată, care, neștiind frica lui Dumnezeu, ducea o viață necurată și fără rușine. Această femeie avea o fiică, pe nume Taisia, pe care a crescut-o în aceleași deprinderi păcătoase, învățând-o să se folosească de frumusețea ei pentru a-și agonisi avere și plăceri lumești. Cu timpul, Taisia a ajuns vestită pentru frumusețea ei în toată cetatea, iar casa ei a devenit locul pierzării multor suflete, căci acolo se adunau bărbați atrași de farmecul și înșelăciunea păcatului.
Bogățiile adunate din nelegiuiri erau mari: aur, argint, haine scumpe și odoare de mare preț. Mulți, înnebuniți de patimă, își ruinaseră averile pentru Taisia, iar alții își pierduseră chiar viața, vărsându-și sângele în lupte pentru a o avea. Astfel, frumusețea ei, darul lui Dumnezeu, s-a făcut unealtă a pierzării.
Întâlnirea cu Cuviosul Pafnutie
Dumnezeu, Care nu voiește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu, a rânduit mântuirea Taisei prin Cuviosul Pafnutie, un mare nevoitor egiptean. Auzind de viața rușinoasă a acestei femei, bătrânul a hotărât, din dragoste de suflet, să meargă la ea pentru a o aduce la pocăință. S-a îmbrăcat în haine mirenești, a luat un galben și s-a dus la casa Taisiei, ca un om care ar fi dorit să păcătuiască.
Primindu-l, Taisia l-a întrebat dacă vrea să meargă în cămara ei. Atunci Pafnutie i-a zis cu înțelepciune: „Oare ai un loc mai tainic, unde să nu ne știe nimeni?”. Iar ea, fără să bănuiască intenția starețului, i-a răspuns: „De oameni ne putem ascunde, dar de Dumnezeu nicidecum; căci și dacă te-ai ascunde sub pământ, El te vede”.
Uimit de cuvintele ei, Cuviosul i-a zis: „Așadar, tu știi de Dumnezeu și de viața veșnică?”. Taisia i-a răspuns că știe despre Dumnezeu, despre împărăția drepților și despre chinurile păcătoșilor. Atunci sfântul, mișcat de o dumnezeiască râvnă, i-a spus: „Dacă știi acestea, de ce pierzi atâtea suflete și pe tine însăți? Nu numai pentru păcatele tale, ci și pentru ale celor pe care i-ai făcut să greșească vei fi întrebată înaintea lui Dumnezeu”.
Lacrimile pocăinței
Cuvintele bătrânului au pătruns adânc în inima Taisiei. Cuprinsă de cutremur și rușine, ea s-a aruncat la picioarele lui, plângând amar și zicând: „Eu mai știu și aceasta, că pentru cei ce greșesc este pocăință și iertare de greșeli; nădăjduiesc că prin rugăciunile tale mă voi izbăvi și voi câștiga mila Domnului”.
Sfântul Pafnutie i-a spus să se pregătească și să-l urmeze. Taisia l-a rugat să o aștepte trei ceasuri, promițând că va face tot ce îi va spune. În acest răstimp, a adunat toată averea agonisită din păcat, cam patruzeci de litre de aur și a ieșit cu ea în mijlocul cetății. Acolo a aprins un foc mare și, în fața tuturor, și-a aruncat aurul, hainele și odoarele, strigând: „Veniți toți cei ce ați păcătuit cu mine și vedeți cum ard toate lucrurile pe care mi le-ați dat! Căci așa se cuvine să piară împreună cu păcatele mele!”.
Prin acest gest, Taisia a arătat că s-a lepădat cu totul de viața de mai înainte și că dorește să înceapă o viață nouă, curată și plăcută lui Dumnezeu.
Timpul pocăinței
Pafnutie a luat-o și a dus-o la o mănăstire de fecioare, unde a rugat egumena să o primească spre pocăință. A închis-o într-o chilie mică, zidind ușa, lăsând doar o ferestruică prin care i se dădea puțină pâine și apă.
Taisia l-a întrebat cum să se roage lui Dumnezeu. Iar starețul i-a răspuns cu blândețe, dar și cu înțelepciune aspră: „Tu nu ești vrednică încă să chemi numele Domnului, nici să-ți ridici mâinile spre cer; dar, uitându-te adeseori spre răsărit, spune doar atât: «Dumnezeule, Cel ce m-ai zidit, miluiește-mă!»”.
Astfel, timp de trei ani, Taisia a trăit în nevoință, rugându-se neîncetat, plângând și postind. Fiecare lacrimă a ei era o mărgăritar de mare preț înaintea lui Dumnezeu.
Descoperirea iertării dumnezeiești
După trei ani, Cuviosul Pafnutie s-a dus la Sfântul Antonie cel Mare pentru a întreba dacă Dumnezeu a primit pocăința Taisiei. Marele Antonie a poruncit ucenicilor săi să se roage toată noaptea ca Domnul să le descopere voia Sa.
Dumnezeu a descoperit răspunsul lui Pavel, unul dintre ucenicii numit de ceilalți „prost” pentru simplitatea și curăția sa. În vedenie, Pavel a văzut cerurile deschise și un pat strălucitor, împodobit cu așternuturi de lumină, păzit de trei fecioare. Pe pat se afla o cunună de slavă. Iar un glas i-a spus: „Acest pat nu este pentru Antonie, ci pentru Taisia, cea care a fost desfrânată, dar s-a pocăit”.
Când a auzit aceasta, Pafnutie a preamărit pe Dumnezeu și s-a grăbit la mănăstirea unde era închisă Taisia.
Sfârșitul fericit și mutarea la ceruri
Deschizând chilia, Cuviosul i-a spus: „Dumnezeu, iubitorul de oameni, a primit pocăința ta și ți-a iertat păcatele”. Dar Taisia, smerită, l-a rugat să o lase acolo până la moarte, căci socotea că nu și-a ispășit îndeajuns greșelile. „De când sunt aici, părinte, am avut pururea înaintea ochilor păcatele mele și am plâns neîncetat pentru ele”, i-a mărturisit ea.
La puțină vreme după ce a ieșit din chilia pocăinței, fericita Taisia s-a îmbolnăvit și, după trei zile, și-a dat sufletul în mâinile Domnului. În clipa mutării ei, Dumnezeu i-a arătat Părintelui Pavel cel prost că sufletul ei s-a odihnit în patul cel luminat pe care îl văzuse în vedenie, înconjurată de slavă și bucurie veșnică.
Astfel, cea care fusese o păcătoasă de rușine s-a făcut mireasă a lui Hristos și a fost așezată între cuvioșii din Împărăția cerurilor.
Pilda Sfintei Taisia pentru creștini
Viața Sfintei Cuvioase Taisia este o chemare către toți cei care au căzut în păcat și se rușinează să se întoarcă la Dumnezeu. Ea ne arată că nu există greșeală prea mare care să nu poată fi iertată atunci când există pocăință sinceră. Taisia nu s-a rușinat să-și recunoască păcatele, ci le-a ars la propriu, lepădându-se de ele cu hotărâre și lacrimi.
Prin pocăința ei, a arătat că dragostea lui Dumnezeu este mai tare decât păcatul, iar mila Sa nu are margini. De aceea, Biserica o cinstește ca pe o mare cuvioasă și o numește „chip al pocăinței adevărate”.
Sfânta Taisia ne amintește că fiecare clipă poate deveni începutul unei vieți noi. Dumnezeu nu respinge pe nimeni, ci primește cu brațele deschise pe cel ce vine la El cu inimă smerită. Cuvioasa Taisia a biruit păcatul prin lacrimi, iar din întunericul păcatului s-a ridicat la lumina sfințeniei.
Să ne rugăm, așadar, Sfintei Cuvioase Taisia să mijlocească pentru noi înaintea Domnului, ca să ne învrednicim și noi de darul pocăinței, de curățirea sufletului și de moștenirea împărăției cerurilor.
Sfântă Cuvioasă Taisia, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi, păcătoșii!
foto: doxologia.ro