Într-o lume tot mai prinsă în zgomot, haos și grabă, viața unei sfinte ca Sfânta Cuvioasă Sofia din Kleisoura e o palmă peste obrazul superficialității. Fără titluri, fără ranguri, fără ceremonii. A trăit simplu, ascunsă, în rugăciune, suferință și dragoste arzătoare pentru Dumnezeu. Femeie văduvă, refugiată, bolnavă – dar luminată. Fără să poarte haina călugăriei în mod oficial, a fost mai monahă decât mulți care au îmbrăcat-o.
Rădăcini în pământul suferinței, cu ochii la cer
Sfânta Sofia s-a născut în anul 1886 într-o familie evlavioasă din zona Trapezuntului, în Pontul istoric – un loc cu adânci rădăcini creștine, atins încă din veacul apostolic de propovăduirea Sfinților Petru și Andrei. Era un timp și un spațiu în care credința era trăită în mod firesc, iar prezența lui Dumnezeu nu era o teorie, ci o realitate zilnică. În acea atmosferă sfântă a crescut și micuța Sofia – cu o inimă înclinată către cele de sus încă din copilărie.
Dorul de viață monahală a încolțit devreme în inima ei, dar nu a fost urmat imediat. Părinții, în duhul vremii, au considerat că e mai potrivit să o căsătorească. Ascultătoare și smerită, Sofia a acceptat, trăindu-și viața de familie cu aceeași râvnă și credință adâncă. N-a fost o femeie de rând: în ciuda rolului său casnic, a fost un model de milă, rugăciune și dăruire. Era cunoscută de toți pentru blândețea ei, pentru înțelepciunea smerită cu care îndemna oamenii la pocăință.
Însoțitoare a durerii
Viața Sfintei Sofia a fost brăzdată de suferință, dar fiecare rană a fost o treaptă spre cer. Dumnezeu, Care știe să smerească pentru a înălța, i-a trimis crucea văduviei și a pierderii copiilor. Ambii ei copii au murit, cel mic la doar doi ani și jumătate. Iar soțul – înrolat în armată în timpul Primului Război Mondial – a fost dat dispărut, cel mai probabil ucis în haosul conflictelor și al deportărilor ce au măturat creștinii din Asia Mică.
Aceste pierderi au ars în ea orice atașament față de cele pământești. În anul 1923, în contextul epurării etnice care a urmat destrămării Imperiului Otoman, Sofia a fost nevoită să fugă în Grecia, alături de mii de alți greci pontici. Pe drum, corabia refugiaților a fost prinsă într-o furtună cumplită. Atunci i s-a arătat Maica Domnului, spunând: „Oamenii vor pieri, căci sunt foarte păcătoși.” Iar Sofia, în chip de jertfă, i-a răspuns: „Lasă să pier eu, că sunt păcătoasă, și lumea să se izbăvească.” Acesta nu a fost doar un gest de curaj, ci o exprimare sinceră a unei iubiri desăvârșite față de ceilalți, asemenea iubirii lui Iisus Hristos.
În casa Maicii Domnului
Ajunsă în Grecia, Sofia a trăit câțiva ani în casa fratelui ei, dar lumea îi devenise străină. I s-a propus să se recăsătorească, dar a refuzat categoric. Toată ființa ei se îndrepta acum spre Iisus Hristos. A început să aibă viziuni cu Maica Domnului, care i-a spus într-una dintre ele: „Vino în casa mea!”. Uimită, Sofia a întrebat: „Unde e casa ta?”, iar Maica Domnului i-a răspuns: „La mănăstirea din Kleisoura.”
De atunci, viața ei a fost o jertfă continuă. S-a așezat în Mănăstirea Panaghia din Kleisoura, fără să ceară nimic, fără să revendice vreo poziție, fără să caute recunoaștere. Trăia în colțul unei chilii reci, îmbrăcată în zdrențe, dar „arsă de focul dragostei pentru Iisus Hristos”. Atunci când cineva i-a spus că e frig, ea a răspuns simplu: „Ard de focul dragostei pentru Hristos, și tu te aștepți să-mi fie frig?”
Nu era canonizată, dar oamenii o căutau ca pe o sfântă în viață. Făcea minuni, deși nu se lăuda cu ele. Avea viziuni și daruri duhovnicești, dar vorbea despre ele cu o simplitate de copil. Lumea venea la ea pentru sfat, rugăciune, alinare. Deși nu avea o educație teologică, învățăturile ei aveau o adâncime care îi lăsa pe mulți fără replică. Îi iubea pe toți, chiar și pe cei care o disprețuiau. Era, cu adevărat, o icoană vie a sfințeniei.
Chipul unei sfinte nebune pentru Hristos
Viața Cuvioasei Sofia a semănat mult cu a sfinților „nebuni pentru Hristos”. Trăia în sărăcie extremă, refuza mâncarea bună, dormea pe podea, nu avea nici măcar o pernă. Uneori părea confuză, alteori vorbea în parabole. Dar în spatele acestei „nebunii” se ascundea o înțelepciune și o curăție pe care puțini le pot înțelege.
A fost văzută de multe ori rugându-se ore în șir, în genunchi, pe piatră, sau stând nemișcată în frig, fără să se plângă. Odată, un monah a întrebat-o: „Maică, de ce nu te acoperi, îți va fi frig!” Iar ea a răspuns: „Frig? Eu ard de dragostea lui Hristos!”
Era mereu însoțită de icoana Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, care i s-a arătat de multe ori. De altfel, întreaga ei viață a fost o continuă luptă, un martiriu tăcut, în care și-a dat sufletul pentru Dumnezeu, zi de zi, clipă de clipă.
Moștenirea unei sfinte
Sfânta Sofia a adormit în Domnul în anul 1974, fără să lase în urmă o lucrare instituțională sau o mănăstire ridicată. Dar a lăsat o moștenire mai rară: o viață sfințită prin suferință și dragoste. A fost canonizată oficial de Patriarhia Ecumenică în anul 2011, dar pentru cei care o cunoscuseră, sfințenia ei fusese deja evidentă cu mult înainte.
Astăzi, pelerinii se adună la mormântul ei din Kleisoura, cerând mijlocirea ei. Mulți povestesc despre minuni, vindecări, răspunsuri la rugăciuni. Dar cel mai mare miracol rămâne însăși viața ei – o viață în care nimic nu era despre „ea”, ci totul despre Iisus Hristos.
Sfânta Cuvioasă Sofia din Kleisoura e dovada vie că sfințenia nu e rezervată doar celor din mănăstiri sau celor cu studii teologice
E pentru cei care ard de dragostea lui Hristos, care acceptă suferința fără să cârtească și care iubesc fără măsură.
Viața ei simplă și radicală ne arată un adevăr uitat: că poți fi sfânt chiar și în zdrențe, într-o chilie rece, departe de lumina reflectoarelor. E nevoie doar de un lucru: să-L iubești pe Iisus Hristos mai mult decât orice. Așa cum a făcut ea.