În veacul al VIII-lea, când Imperiul Bizantin era zguduit de erezia iconoclastă, Dumnezeu a ridicat din sânul monahismului femei și bărbați cu inimă neînfricată, care au pecetluit cu suferință și statornicie dreapta credință. Între ei se află și Sfânta Cuvioasă Antuza, stareță de mănăstire, care a trăit în vremea împăratului Constantin al V-lea Copronim (741-775), cunoscut pentru prigoana îndreptată împotriva sfintelor icoane, a monahilor și a tuturor celor ce le cinsteau. Viața ei, relativ puțin cunoscută în detaliu, răsună ca o mărturie limpede despre cum se trăiește Evanghelia atunci când puterile lumii se ridică împotriva chipului Domnului Iisus Hristos zugrăvit în icoană și împotriva chipului Său tainic din aproapele.
Rădăcina sfințeniei: ascultarea, smerenia, grija de obște
Despre începuturile Sfintei Antuza nu s-au păstrat multe amănunte. Totuși, tradiția bisericească a păstrat conturul clar al unei femei înțelepte și pline de discernământ, care a întrupat cu putere virtuțile monahale: ascultarea, smerenia și dragostea de obște. Alesă stareță a unei mănăstiri de maici, ea a înțeles autoritatea ca pe o slujire a vieților celorlalte, nu ca pe o stăpânire. În grija ei, comunitatea a crescut duhovnicește, înțelegând că adevărata frumusețe a vieții monahale nu stă în zidurile mănăstirii, ci în zidirea inimii, unde se sălășluiește Domnul Iisus Hristos.
Vremea tulburării: iconoclasmul și prigoana
În timpul domniei lui Constantin al V-lea Copronim, erezia iconoclastă a cunoscut o intensitate aproape fără precedent. Sub pretextul unei „purificări” a credinței, împăratul a poruncit jefuirea mănăstirilor, prădarea aurului și argintului așezate spre împodobirea icoanelor, aruncarea sfintelor moaște în mare, precum și alungarea și batjocorirea monahilor și monahiilor. În acest context, mănăstirea condusă de stareța Antuza a devenit țintă a furiei imperiale. Cuvioasa, împreună cu cele nouăzeci de maici ale sale, a suferit bătăi și izgonirea din așezământul monahal. Astfel, femeile care și-au părăsit lumea pentru a trăi numai lui Hristos au fost forțate să guste din amarul prigoanei, caci „De acum înainte, nimeni să nu-mi mai facă supărare, căci eu port în trupul meu, semnele Domnului Iisus. ” (Galateni 6, 17).
Chipul icoanei, chipul omului
Pentru a înțelege curajul Sfintei Antuza, trebuie să privim miezul teologic al iconoclasmului: problema icoanei nu este una decorativă sau estetică, ci hristologică și antropologică. A refuza icoanele înseamnă, în ultimă instanță, a refuza mărturisirea că Dumnezeu S-a făcut om, vizibil, tangibil, reprezentabil. Icoana, învățau Sfinții Părinți, nu este un idol, ci o fereastră către Împărăție, o mărturie a Întrupării. De aceea, apărătorii icoanelor apărau, de fapt, adevărul despre Hristos și despre om: dacă Fiul lui Dumnezeu a luat chip omenesc, atunci chipul omului poate fi sfințit, transfigurat, icoană a lui Dumnezeu Celui Viu. Sfânta Antuza a înțeles aceasta nu ca pe o teză abstractă, ci ca pe un adevăr de trăit și de apărat cu prețul sângelui.
Statornicie și mângâiere în exil
Izgonită din mănăstire, Cuvioasa Antuza a continuat să-și păstorească fiicele duhovnicești, chiar în pribegie. Prigoana destramă adesea comunități, dar poate, în același timp, să le purifice și să le unească mai adânc. Alungate, bătute, lipsite de cele materiale, maicile au fost nevoite să învețe să transforme lumea întreagă într-un altar al rugăciunii. Acolo unde se adunau, se năștea o „catacombă” a mărturisirii, iar acolo unde erau disprețuite, se împlineau cuvintele Domnului: „Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind, din pricina Mea. ” (Matei 5, 11). Rolul Sfintei Antuza a fost acela al unei mame duhovnicești care, în vâltoarea încercării, a știut să așeze în inimile ucenicelor sale pacea care vine din conștiința curată și încrederea neclintită în biruința Domnului Iisus Hristos.
Chipul unei starețe: discernământ, fermitate, blândețe
Istoria Bisericii arată că sfinții nu sunt doar oameni ai ascezei personale, ci și făuritori de comuniune. Sfânta Antuza a combinat, în chip inspirat, fermitatea în dogmă cu blândețea în relațiile personale. Ea a răspuns violenței cu statornicie, batjocurii cu tăcere răbdătoare, exilului cu dragoste lucrătoare. În vreme ce împăratul voia să desfigureze chipul Domnului Iisus Hristos din icoane, Cuvioasa lucra la zugrăvirea chipului Domnului Iisus Hristos în sufletele maicilor sale, prin rugăciune, post, milostenie și iertare.
Ecoul mărturisirii ei în conștiința Bisericii
Deși contextul iconoclast a luat sfârșit prin hotărârile Sinodului al VII-lea Ecumenic (Niceea, 787), amintirea suferințelor celor prigoniți a rămas vie. Sfânta Cuvioasă Antuza se înscrie în rândul acelor mărturisitori care, fără a fi fost poate protagoniștii marilor sinoade, au susținut prin sângele și lacrimile lor biruința Ortodoxiei. Asemenea unei lumini tainice, viața ei luminează felul în care trebuie să trăiască Biserica atunci când este confruntată cu presiuni ideologice, cu deformări ale credinței sau cu marginalizări sistematice. Ea ne arată că sfințenia nu înseamnă neapărat fapte spectaculoase, ci fidelitate statornică față de Adevăr, până la capăt.
Puterea mărturisirii Sfintei Cuvioase Antuza
Trăim într-o lume în care, uneori subtil, alteori fățiș, chipul omului este coborât la nivel de obiect, iar sacrul este evacuat din spațiul public. De aceea, mărturia Sfintei Cuvioase Antuza ne cheamă la prețuirea persoanei, la respectarea chipului lui Dumnezeu din aproapele nostru, la curajul de a apăra adevărul credinței atunci când este denaturat. Cuvioasa ne învață să nu uităm, „Şi Hristos să Se sălăşluiască, prin credinţă, în inimile voastre, înrădăcinaţi şi întemeiaţi fiind în iubire, ” (Efeseni 3, 17), știind că dragostea adevărată nu minte, nu negociază adevărul, ci îl rostește cu blândețe și fermitate.
Sfânta Cuvioasă Antuza este un chip discret, dar puternic, al sfințeniei în Biserica Ortodoxă
Statornicia ei sub prigoana lui Constantin al V-lea Copronim, rănile purtate pentru icoanele Domnului Iisus Hristos, grija maternă față de cele 90 de maici alungate împreună cu ea, toate compun icoana duhovnicească a unei sfinte care a înțeles că a iubi adevărul înseamnă a-l mărturisi cu prețul vieții. În fața oricărei forme de iconoclasm, fie el teologic, fie cultural, fie moral, exemplul Sfintei Antuza rămâne un reper: să nu renunțăm la frumusețea și la demnitatea chipului lui Dumnezeu, nici în icoane, nici în oameni. Așa cum aurul și argintul icoanelor au fost jefuite, iar sfintele moaște aruncate în mare, tot așa și astăzi se încearcă, uneori, jefuirea de sens a vieții și aruncarea în uitare a sfințeniei. Dar Biserica, luminată de astfel de vieți, știe că Adevărul nu se scufundă, ci iese la suprafață, precum lemnul Crucii, spre mântuirea celor ce cred.