Într-o lume în care liniștea interioară pare tot mai greu de atins, iar jertfa de sine este o raritate, viața unor oameni sfinți rămâne o mărturie vie că adevărata pace se câștigă doar prin renunțare, ascultare și rugăciune. Un astfel de om a fost Schimonahul Gordie Pustnicul, unul dintre cei mai mari sihaștri ai Moldovei din secolul al XIX-lea, care a trăit și s-a nevoit în adâncurile munților și pădurilor din jurul Mănăstirii Neamț, întru slava lui Dumnezeu și mântuirea sufletului.
Originea și intrarea în viața monahală
Gordie s-a născut în nordul Moldovei, într-o zonă profund religioasă, în care evlavia era parte din structura vieții de zi cu zi. De tânăr a simțit chemarea către Iisus Hristos și s-a îndreptat spre Lavra Neamțului, una dintre cele mai vechi și respectate vetre monahale din România. Aici a fost primit în obște în vremea starețului Dometian și a început drumul călugăriei prin ascultare, smerenie și o râvnă neobișnuită față de împlinirea făgăduințelor monahale.
Drumul către pustie
Cu timpul, dorința lui pentru liniște și rugăciune a crescut. Sub ascultarea și binecuvântarea starețului Neonil, între anii 1843–1853, a fost trimis la Schitul Icoana Veche, aflat mai sus de lavră, într-un loc retras, în mijlocul codrilor. Acolo a început să guste din dulceața isihiei – tăcerea adâncă, însoțită de rugăciunea inimii.
Dar nici liniștea schitului nu i-a fost de ajuns. Cu încuviințarea duhovnicului său, Gordie a ales viața pustnicească în deplinătatea ei: s-a retras singur în pădurile din împrejurimi, unde s-a nevoit 22 de ani fără contact cu lumea, înfruntând frigul, foamea, lipsa, boala și ispitele diavolilor. Așa a început viața lui de sihastru desăvârșit, în care fiecare zi era o jertfă adusă Domnului.
Asceza neobișnuită a unui sfânt
Viața lui Gordie era una de o asprime care amintește de marii părinți din Patericul egiptean. Hrana lui zilnică consta în coji de pâine uscată, înmuiată în apa de izvor. Mânca o singură dată pe zi, după apusul soarelui, și nu cunoștea gustul altor bucate. Dormea doar câteva ore pe noapte, pe pământul rece, fără perne, fără acoperiș deasupra capului.
Chilia lui era un bordei săpat în pământ, acoperit cu lemne, în care stătea doar în timpul iernii. Vara umbla desculț prin pădure, îmbrăcat într-o singură rasă veche de șiac, zdrențuită, cu care se acoperea și ziua, și noaptea. Nu purta cămașă, nici alte veșminte. Nu avea nimic – nici carte, nici mâncare în traistă, nici unelte. Tot ce avea era rugăciunea, nădejdea în Dumnezeu și dragostea pentru liniște.
Această asceză extremă, greu de înțeles pentru omul modern, era pentru el calea către mântuire. Se ruga neîncetat, cu lacrimi, și repeta Psaltirea pe de rost zilnic, lucru care cere o memorie neobișnuită și o atenție desăvârșită. Întreaga zi, și o parte din noapte, erau închinate rugăciunii – o liturghie personală a inimii în pustie.
Un om necunoscut, dar recunoscut de Dumnezeu
Deși trăia departe de lume, numele lui ajunsese cunoscut de cei din mănăstire și de oameni evlavioși care urcau din când în când prin codri. Mărturii ale unor monahi din vremea sa, dar și ale episcopului Narcis Crețulescu, spun că pustnicul Gordie avea putere mare în rugăciune și cuvânt, iar viața lui curată aducea rod nu doar pentru sine, ci și pentru cei ce îl căutau în taină pentru sfat și binecuvântare.
El nu a căutat niciodată slava lumii, nu a lăsat scrieri, nu a dorit să fie pomenit sau cinstit. A fugit de orice întâlnire, de orice slavă deșartă, dorind doar ca Dumnezeu să-l țină nevăzut și nevrednic în ochii lumii, dar prezent în mila Lui.
Moartea sa – o întoarcere acasă
Sfârșitul vieții pământești a Cuviosului Gordie a fost la fel de simplu și lipsit de zgomot cum a fost întreaga sa existență. Într-o zi, un grup de soldați care căutau o ceată de tâlhari în pădurile din jurul Neamțului l-au întâlnit pe bătrânul pustnic. Nefiind siguri cine este, și bănuindu-l că ar putea avea legături cu cei căutați, l-au dus la Piatra Neamț pentru anchetă.
Dar bătrânul, slăbit de ani și nevoințe, nu a rezistat. A murit acolo, în mâinile oamenilor, dar cu sufletul lipit de Dumnezeu. Astfel, și-a dat sufletul în pace, fără frică, așa cum trăise toată viața. N-a fost o moarte tragică, ci o eliberare, o intrare în odihna veșnică pentru un suflet care trăise ca un înger în trup.
Lecția pe care ne-o lasă
Viața schimonahului Gordie nu este o poveste ruptă din legende, ci o realitate dureroasă și frumoasă a unui om care a ales să trăiască doar pentru Dumnezeu. Într-un secol al agitației, al schimbărilor politice și al sărăciei, el a arătat că omul poate trăi și altfel – fără nimic, dar cu totul în Hristos.
Pentru noi, cei de azi, el rămâne un model viu de renunțare și curaj spiritual. Ne învață că nu luxul, nici comoditatea, nici siguranța nu aduc pacea, ci liniștea inimii, smerenia și rugăciunea neîntreruptă. Ne arată că mântuirea nu e un cuvânt abstract, ci o luptă zilnică, dusă adesea în taină și cu lacrimi.
Este o chemare la introspecție: cât timp dăm noi rugăciunii într-o zi? Cât de pregătiți suntem să renunțăm la ceva pentru Iisus Hristos? Ce facem cu viața noastră – o risipim în goana lumii sau o așezăm, pas cu pas, pe drumul cel strâmt, dar sigur, al mântuirii?
Schimonahul Gordie Pustnicul nu a căutat să fie cunoscut, dar sfințenia nu poate fi ascunsă
A trăit cu puțin, a dorit nimicul și a primit totul. A murit singur, dar este viu în amintirea celor care îl cinstesc. A fost un sihastru între munți, dar acum este, cu nădejde, un mijlocitor în ceruri.
Viața lui este o pagină de lumină în istoria monahismului românesc. Iar pentru noi, cei care îi citim povestea, poate fi o trezire. Nu ne cere să fugim în pădure, ci să ne întoarcem inima către Dumnezeu. În tăcere, în post, în rugăciune. Așa cum a făcut și el, tăcutul, smeritul, neînfricatul Gordie Pustnicul.
„Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.” (Matei 5, 8) – un verset care i se potrivește cuviosului Gordie mai mult decât oricui.