Sâmbăta Sfântului și Dreptului Lazăr este o zi de profundă însemnătate în calendarul ortodox. Ea premerge Duminica Floriilor și marchează, simbolic și duhovnicește, începutul sfârșitului drumului pământesc al lui Iisus Hristos către Cruce și Înviere. În această zi, Biserica Ortodoxă prăznuiește învierea prietenului Domnului, Sfântul și Dreptul Lazăr din Betania, mort de patru zile și adus înapoi la viață prin cuvântul viu al lui Dumnezeu.
Această minune, relatată cu detalii în Sfânta Evanghelia după Ioan (capitolul 11), nu este doar o demonstrație de putere dumnezeiască, ci un semn concret, un mesaj clar și direct: Iisus Hristos este Domnul Vieții, iar moartea, oricât de firească ni s-ar părea, nu are ultimul cuvânt.
Moartea nu este firea omului
Ortodoxia nu vede moartea ca parte din creația originară a omului. Moartea este o consecință a căderii, un efect al despărțirii de Dumnezeu, nu o stare naturală. Omul a fost creat pentru viață, pentru comuniune veșnică cu Dumnezeu. Tocmai de aceea, ne spune Tradiția, ne este atât de greu să acceptăm moartea – pentru că, în adâncul ființei noastre, ea nu face parte din firea noastră.
Învierea lui Lazăr vine ca o palmă dată obișnuinței noastre cu moartea. Ne-am obișnuit cu înmormântările, cu sicriul, cu coliva, cu pomana, și poate am uitat că toate acestea sunt, de fapt, expresii ale unei dureri pe care Iisus Hristos a venit s-o vindece. Sâmbăta lui Lazăr ne amintește că moartea nu este sfârșitul. Lazăr nu a rămas în mormânt. El a fost chemat cu voce tare de către Iisus Hristos: „Lazăr, vino afară!” – și a ieșit.
Lazăr, prietenul lui Hristos
Puțini oameni din Evanghelie sunt numiți „prieteni” ai lui Iisus Hristos. Lazăr este unul dintre ei. Relația dintre Iisus Hristos și familia din Betania (Marta, Maria și Lazăr) este una apropiată, sinceră și umană. Evanghelia ne spune că „Şi iubea Iisus pe Marta şi pe sora ei şi pe Lazăr.” (Ioan 11, 5). Mai mult decât atât, atunci când ajunge la mormântul lui Lazăr și vede durerea celor din jur, Iisus Hristos „a lăcrimat”. Acest verset scurt – „Şi a lăcrimat Iisus.” (Ioan 11, 35) – este printre cele mai emoționante din toată Scriptura. Dumnezeu, întrupat în om, plânge pentru un prieten mort. Nu pentru că nu știe ce urmează, ci pentru că suferința umană este reală, și El o ia asupra Sa.
Această latură umană a lui Iisus Hristos ne arată cât de profundă este legătura Sa cu oamenii. Nu intervine imediat după ce primește vestea bolii lui Lazăr. Așteaptă două zile. De ce? Pentru a lăsa ca moartea să-și arate fața întreagă, ca să învieze nu un om abia răposat, ci pe unul mort – „Doamne, deja miroase, că este a patra zi.”, cum spune Marta. Este o înviere „mai presus de fire”, cum o numește Sinaxarul Triodului, un act care arată că Iisus Hristos nu doar vindecă, ci și stăpânește moartea.
Învățătura din Sâmbăta lui Lazăr
Învierea lui Lazăr nu este doar un eveniment izolat, o minune spectaculoasă. Ea este, în esență, o pregătire pentru Învierea lui Iisus Hristos și o prefigurare a învierii de obște – a tuturor oamenilor, drepți și păcătoși, la a doua venire a lui Iisus Hristos. Este o garanție că și noi vom învia.
Totodată, în Sâmbăta lui Lazăr, Biserica accentuează ideea că toți vom învia, nu doar cei drepți. Nu este o selecție morală a învierii – învierea este universală, judecata este cea care separă. Moartea este, prin Învierea lui Iisus Hristos, învinsă o dată pentru totdeauna. Însă libertatea omului rămâne: fiecare alege dacă înviază pentru viață sau pentru osândă.
Teologia Învierii între Istorie și Veșnicie
Părintele Constantin Necula subliniază că întreaga săptămână a șasea din Postul Mare este o chemare la trezire duhovnicească. Învierea lui Lazăr nu e doar un episod biblic, ci o oglindă în care suntem chemați să ne vedem pe noi înșine: bolnavi sufletește, legați de păcate, dar nu uitați de Hristos – Care ne strigă, ca și pe Lazăr, pe nume, la viață.
Părintele Gheorghe Holbea arată că Sâmbăta lui Lazăr este o prefigurare a Învierii lui Hristos și o chemare adresată fiecăruia dintre noi. Ne vedem în Lazăr nu doar ca muritori, ci ca ființe chemate să renască prin har. Postul Mare ne pregătește să înțelegem acest „ieși afară!” ca o eliberare din moartea lăuntrică.
Părintele Teofil Părăian, într-unul dintre cuvintele sale de folos, spune că Lazăr este chipul omului căzut, dar și al celui iubit de Dumnezeu. Învierea lui nu este doar un miracol, ci o lecție: că oricât de adânc am fi căzut, dragostea lui Hristos ne poate ridica. Postul devine astfel o călătorie spre lumină, în care fiecare pas e o desfacere a legăturilor care ne țin legați în întuneric.
Părintele Ioan Chirilă subliniază că Lazăr este „proba definitivă” că Hristos nu învie doar suflete, ci restaurează întreaga ființă umană. El spune că Sâmbăta lui Lazăr e o mărturie că Dumnezeu nu răspunde doar durerii, ci o transfigurează. Postul, în această lumină, nu e o simplă asceză, ci o deschidere către învierea totală, trupească și sufletească.
Părintele Gheorghe Holbea vede în Lazăr omul contemporan, blocat în mormântul unei vieți fără sens. Învierea lui Lazăr devine o icoană a convertirii, o revelație a iubirii care străpunge piatra. Hristos nu doar că plânge, ci și poruncește vieții să se întoarcă. Astfel, în Post, ne pregătim nu doar să ne schimbăm obiceiurile, ci să fim strigați afară din întuneric.
Lazăr simbolizează nu doar moartea biologică, ci și starea noastră lăuntrică. Suntem uneori morți sufletește, împietriți, închiși în mormântul propriului egoism sau al păcatului. Învierea lui Lazăr este chemarea lui Iisus Hristos adresată fiecăruia dintre noi: „Vino afară!” – ieși din starea ta de moarte, din oboseala, din indiferența sau disperarea în care te afli. Este o chemare la o renaștere reală, la o viață nouă.
Dimensiunea liturgică și eshatologică
În Sâmbăta lui Lazăr, la fiecare pomenire a celor adormiți, Biserica îl pomenește pe cel înviat a patra zi: „…pentru rugăciunile Sfântului și Dreptului Lazăr cel înviat a patra zi din morți…”. Este o expresie a speranței și a credinței în puterea lui Iisus Hristos de a învia nu doar trupurile, ci și sufletele.
Învierea lui Lazăr mai are și o dimensiune eshatologică: este o anticipare a sfârșitului istoriei, când „la trâmbița cea de pe urmă”, cum spune Apostolul Pavel, toți morții vor învia și se vor înfățișa înaintea lui Hristos pentru judecată. Este o aducere aminte că istoria are un final și că acest final nu este moartea, ci viața veșnică – fie în comuniune cu Dumnezeu, fie în despărțire de El.
Iisus Hristos, Domnul Vieții
Sâmbăta Sfântului și Dreptului Lazăr nu este o simplă comemorare a unei minuni de acum 2000 de ani. Este o sărbătoare vie, actuală, care ne privește direct. Ne vorbește despre moarte, dar mai ales despre Viață. Ne cheamă să nu ne resemnăm în fața mormântului, ci să ascultăm vocea care ne strigă pe nume și ne cheamă „afară” – afară din întuneric, din teamă, din moarte.
Învierea lui Lazăr este un cuvânt de nădejde pentru toți cei care poartă durerea despărțirii, dar și un avertisment pentru cei care trăiesc ca și cum moartea ar fi ultimul cuvânt. În Iisus Hristos, moartea este doar o trecere – iar Sâmbăta lui Lazăr ne amintește cu putere de acest adevăr.
Adevărat, moartea există. Dar mai adevărat este că Iisus Hristos a înviat. Și în El, și noi vom învia.
Condacul Sfântului și Dreptului Lazăr
Glasul 2
Podobie: Cu vărsarea sângelui tău…
Pururea bucurându-te de îndrăznirea ta către Hristos și de multa apropiere către Dânsul, Sfinte Lazăr, roagă-te să fim izbăviți de toată nevoia și necazul, noi, cei ce te cinstim pe tine.
Troparul Sfântului și Dreptului Lazăr
Glas 4
Fericite Lazăr, ca un prieten apropiat al Mântuitorului, ai fost înviat a patra zi prin cuvântul Său; pentru aceasta, şi pe mine ridică-mă din mormântul feluritelor păcate, prin rugăciunile tale sfinte, şi dăruieşte izbăvire de patimi celor ce aleargă cu credinţă la acoperământul tău.