În rânduiala liturgică a Bisericii Ortodoxe, pomenirea celor adormiți este o expresie a credinței în înviere și în comuniunea sfinților.
Un loc aparte îl ocupă Sâmbăta morților, numită în popor Moșii de iarnă, zi cu adâncă semnificație teologică, legată de învățătura despre viața de după moarte și despre Judecata de Apoi.
Sâmbăta, ziua liturgică a pomenirii morților și a comuniunii cu cei adormiți
Biserica a rânduit ca sâmbăta să fie ziua pomenirii morților, deoarece ea amintește de Sâmbăta cea Mare, când Hristos a stat cu trupul în mormânt și S-a coborât cu sufletul la iad pentru a-i ridica pe cei adormiți. În slujbele acestei zile există rugăciuni și cântări speciale pentru cei trecuți la Domnul, arătând comuniunea dintre Biserica de pe pământ și cea din cer.
În greacă, aceste zile sunt numite „ψυχοσάββατον” (Sâmbăta sufletelor), iar în slavonă „Subbota roditelskaia”. Termenul românesc „moși” evidențiază legătura vie cu părinții și strămoșii noștri adormiți întru Domnul.
Cele două mari sâmbete ale morților din anul bisericesc
Deși fiecare sâmbătă este dedicată, într-un anumit sens, pomenirii morților, două dintre ele au un caracter solemn și general în toate Bisericile Ortodoxe:
– Sâmbăta dinaintea Duminicii Lăsatului sec de carne (a Înfricoșătoarei Judecăți) – Moșii de iarnă;
– Sâmbăta dinaintea Duminicii Pogorârii Duhului Sfânt – Moșii de vară.
Rânduiala și cântările acestor zile sunt cuprinse în cărțile liturgice numite Triod și Penticostar, care structurează perioada premergătoare Paștilor și cea de după Înviere.
Moșii de iarnă se săvârșesc în sâmbăta dinaintea Duminicii Înfricoșătoarei Judecăți, cu o săptămână înainte de începutul Postului Mare. Așezarea acestei pomeniri în acest moment al anului bisericesc are o profundă semnificație eshatologică.
Legătura cu Duminica Înfricoșătoarei Judecăți
Potrivit lui Nichifor Calist și imnografilor Triodului, pomenirea generală a morților în această sâmbătă este legată de Duminica Înfricoșătoarei Judecăți, când se citește Evanghelia despre Judecata universală.
Rugăciunea pentru cei adormiți devine astfel o icoană a adunării tuturor oamenilor înaintea lui Hristos și un prilej de conștientizare a propriei noastre răspunderi. Prin Moșii de iarnă, Biserica ne îndeamnă, înainte de Postul Mare, să reflectăm atât la soarta celor adormiți, cât și la propria viață, amintindu-ne că iubirea, milostenia și credința sunt criteriile Judecății.
Ene Braniște arată că rânduirea acestei zile s-a fixat după secolul al VI-lea, odată cu stabilirea definitivă a lecturilor evanghelice din cursul anului bisericesc.
Sensul teologic al pomenirii morților
Pomenirea celor adormiți nu este un simplu obicei, ci se întemeiază pe credința în nemurirea sufletului și în învierea de obște. La Sfânta Liturghie, la Proscomidie, preotul scoate miride pentru vii și adormiți, arătând comuniunea lor cu Domnul Iisus Hristos.
Rugăciunea pentru cei trecuți la Domnul exprimă iubirea care nu se stinge prin moarte și devine o faptă de milostenie duhovnicească. Coliva și celelalte daruri binecuvântate simbolizează învierea, grâul fiind semn al speranței în viața veșnică.
Moșii de iarnă, o zi a comuniunii și a responsabilității
Denumirea de „moși” evidențiază caracterul familial al acestei zile. Nu pomenim doar persoane izolate, ci întreaga noastră obârșie: părinți, bunici, străbunici, rude și binefăcători. Într-o lume marcată de individualism, Moșii de iarnă ne reamintesc că suntem parte dintr-un neam, dintr-o continuitate spirituală.
Rugăciunea pentru înaintași este și o formă de recunoștință. Ei ne-au transmis credința, valorile, limba și identitatea. Prin pomenirea lor, reafirmăm legătura dintre generații și responsabilitatea de a transmite mai departe moștenirea spirituală.
În același timp, această zi ne cheamă la cercetarea propriei conștiințe. Dacă ne rugăm pentru cei adormiți, trebuie să ne întrebăm: cum ne pregătim noi pentru întâlnirea cu Dumnezeu? Moșii de iarnă devin astfel un moment de introspecție și de pocăință, în pragul Postului Mare.
Pomenirea morților în Postul Mare
În legătură cu perioada Triodului și cu rânduielile Postului Mare, tipicul bisericesc precizează că pomenirea generală a morților se săvârșește doar în sâmbetele a doua, a treia și a patra din Post.
Celelalte sâmbete au dedicații speciale: prima este legată de Sfântul Teodor Tiron, a cincea de Acatistul Bunei Vestiri, iar ultima este închinată Sâmbetei lui Lazăr și Săptămânii Mari. Această organizare liturgică arată echilibrul Bisericii între comemorarea celor adormiți și celebrarea evenimentelor mântuitoare. Pomenirea morților nu este izolată, ci integrată în dinamica întregului an bisericesc.
Dimensiunea practică și pastorală
Moșii de iarnă au o puternică dimensiune pastorală: credincioșii participă la Sfânta Liturghie, aduc pomelnice și daruri, iar apoi aprind lumânări la morminte, simbol al luminii lui Hristos pentru cei adormiți.
Milostenia făcută în această zi este socotită folositoare sufletelor pomeniților, însă esența rămâne rugăciunea sinceră și comuniunea liturgică. Tradiția trebuie trăită cu credință autentică, fără formalism sau superstiții.
Moșii de iarnă, punte de credință și nădejde între timp și veșnicie
Sâmbăta morților – Moșii de iarnă, este o zi de adâncă semnificație în viața Bisericii Ortodoxe. Așezată în ajunul Duminicii Înfricoșătoarei Judecăți, ea ne pune înainte realitatea eshatologică a întâlnirii cu Hristos și ne cheamă la responsabilitate, pocăință și iubire.
Prin rugăciunea pentru cei adormiți, Biserica mărturisește credința în înviere și în comuniunea sfinților. Moșii de iarnă nu sunt doar o tradiție, ci o expresie vie a dragostei care depășește hotarele morții. În lumina acestei zile, înțelegem că nimeni nu este uitat înaintea lui Dumnezeu și că fiecare suflet este chemat la viața veșnică.
Astfel, pomenirea moșilor și strămoșilor noștri devine un act de credință, de recunoștință și de nădejde – o punte între pământ și cer, între trecut și veșnicie.