Sâmbăta de după Praznicul Botezului Domnului ocupă un loc aparte în rânduiala liturgică a Bisericii Ortodoxe. Ea prelungește duhovnicește lumina Bobotezei și ne așază înainte o temă esențială a vieții creștine: supunerea liberă și deplină față de Voia lui Dumnezeu.
De la slavă la ascultare
După ce Domnul Iisus Hristos Se arată lumii la Iordan, după ce cerurile se deschid și glasul Tatălui mărturisește dumnezeirea Fiului, Biserica ne cheamă să privim nu doar la arătarea slavei, ci și la drumul ascultării, al smereniei și al luptei duhovnicești.
Cuvintele rugăciunii domnești: „Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ. ” (Matei 6,10), devin cheia de înțelegere a acestei zile. Ele nu sunt doar o cerere rostită cu buzele, ci o chemare la o viață trăită în deplină armonie cu planul lui Dumnezeu, asemenea sfinților care au împlinit această voie „în trup pe pământ, ca și în cerul sufletului”.
Sfântul Ioan Botezătorul, omul voii dumnezeiești
În mod providențial, Sâmbăta de după Botezul Domnului ne pune înainte chipul luminos al Sfântul Ioan Botezătorul, model desăvârșit al ascultării. Retras în pustie încă din tinerețe, el s-a dăruit cu totul voii lui Dumnezeu, fără rezerve și fără calcule omenești. Nici foamea, nici fiarele sălbatice, nici singurătatea nu i-au vătămat trupul sau sufletul, pentru că viața lui era purtată de o cârmă nevăzută, dumnezeiască.
Ioan nu a căutat sprijin la oameni, nici pâine, nici învățătură omenească. Dumnezeu Însuși i-a fost hrană, învățător și mângâietor, pentru că el se dăruise mai întâi pe sine lui Dumnezeu. Intrarea și ieșirea sa din pustie nu au fost rodul unei decizii personale, ci ascultarea de un cuvânt venit de sus: „În zilele arhiereilor Anna şi Caiafa, a fost cuvântul lui Dumnezeu către Ioan, fiul lui Zaharia, în pustie.” (Luca 3, 2).
Cu o simplitate cutremurătoare, Ioan Botezătorul mărturisește taina dumnezeirii lui Hristos: „Şi eu nu-L cunoşteam pe El, dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: Peste Care vei vedea Duhul coborându-Se şi rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt. Şi eu am văzut şi am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu.” (Ioan 1, 33-34). În el vedem unitatea paradoxală dintre blândețea mielului și puterea leului. Este blând când vorbește despre cele cerești, dar neînfricat când mustră păcatul, chiar și atunci când acesta se află pe tronul puterii lumești.
Domnul Iisus Hristos și drumul pustiei
Sâmbăta de după Botezul Domnului ne îndeamnă să luăm aminte și la mergerea Domnului în pustia Carantaniei, imediat după Botezul Său. Acest fapt nu este întâmplător. Domnul Iisus Hristos ne arată că viața duhovnicească adevărată nu se oprește la momentul harului primit, ci continuă prin post, rugăciune și luptă.
Pustia devine locul confruntării cu ispitele, dar și spațiul biruinței. Diavolul se apropie mai ales de cel care tocmai a primit har, mai ales atunci când acesta se află în post și rugăciune. Însă Domnul, „ca un miel blând, dar cu hotărârea Stăpânului”, alungă toate uneltirile vrăjmașului. El ne învață că supunerea față de Voia Tatălui nu înseamnă slăbiciune, ci putere adevărată.
Această lecție este deosebit de actuală pentru fiecare creștin. După fiecare „bobotează” din viața noastră, după o spovedanie, după o hotărâre bună, după o întoarcere sinceră, urmează adesea ispita. Sâmbăta de după Botezul Domnului ne cheamă să nu ne mirăm de aceasta, ci să ne întărim în răbdare și credință.
Omul lăuntric, casa sufletului
În cugetarea rânduită pentru această zi, Sfântul Vasile cel Mare ne oferă o învățătură de mare profunzime: „Omul nu este ceva văzut”. Trupul este doar casa, iar omul adevărat este cel care locuiește înăuntru sufletulului, „omul ascuns al inimii”.
Așa cum cinstea unei case depinde de cel care trăiește în ea, tot astfel valoarea unui om nu stă în înfățișarea exterioară, ci în duhul care sălășluiește înlăuntru. Această perspectivă schimbă radical modul în care privim viața. Supunerea față de Voia lui Dumnezeu nu se realizează doar prin fapte exterioare, ci printr-o lucrare lăuntrică, tainică, a inimii.
Sâmbăta de după Botezul Domnului ne invită, așadar, la o cercetare sinceră a omului lăuntric: cine locuiește în „casa” inimii noastre? Duhul ascultării sau duhul mândriei? Pacea lui Hristos sau neliniștea egoismului?
Mărturia sângelui, Sfântul Mucenic Atanasie
Sfântul Mucenic Atanasie a fost un om simplu și sărac după cele ale lumii, dar bogat în credință și înțelept prin Duhul lui Dumnezeu. Deși nu avea parte de o educație aleasă și nici de sprijinul puterii lumești, sufletul său era întărit de adevărul Evangheliei și luminat de harul dumnezeiesc.
Odată, fără a căuta acest lucru, Atanasie a intrat într-o dispută pe tema credinței cu un turc. Acesta era un om educat, iscusit la vorbire și deprins cu argumentarea, însă Atanasie nu s-a temut și s-a luptat cu toată puterea să arate adevărul credinței creștine și neadevărul celei islamice. Nu cu mândrie sau ură, ci cu râvnă pentru Hristos și cu conștiința că adevărul nu poate fi negociat.
După această dispută, cei doi s-au despărțit. Însă a doua zi, Atanasie a fost chemat înaintea judecătorului. Turcul se afla acolo în chip de acuzator, răstălmăcind cele spuse și susținând că Atanasie ar fi fost dispus să-și lepede credința. Judecătorul i-a poruncit atunci mucenicului să-și renege credința în Hristos și să îmbrățișeze islamul.
Răspunsul lui Atanasie a fost clar, hotărât și lipsit de orice teamă:
„Prefer să mor de mii de ori decât să-mi părăsesc credința mea în Hristos.”
Pentru această mărturisire, Sfântul Atanasie a fost condamnat la moarte și decapitat în anul 1700, la Smirna. Trupul său a fost îngropat în biserica Sfânta Cuvioasă Parascheva din același oraș, devenind mărturie vie că adevărul credinței se pecetluiește nu prin vorbe, ci prin sânge.
Sâmbăta de după Botezul Domnului este, în esență, o chemare la ascultare luminată, la o viață în care voia omului se unește cu Voia lui Dumnezeu
Privind la Sfântul Ioan Botezătorul, la Domnul Iisus Hristos în pustie și la Sfântul Mucenic Atanasie, înțelegem că această cale nu este ușoară, dar este singura care duce la adevărata libertate.
În pustia vieții noastre, Dumnezeu ne cheamă să-I încredințăm pașii, gândurile și inimile. Iar atunci când Voia Lui devine pentru noi la fel de limpede precum era pentru sfinți, cerul nu mai este departe, ci aproape, ca o mamă de pruncul ei.