Într-o lume în care totul se desfășoară cu o viteză amețitoare, iar zgomotul cotidian pare că înghite liniștea sufletului, uităm adesea ce preț imens are clipa. Timpul nu este doar o resursă. Este darul cel mai fin, cel mai tainic, cel mai ireversibil pe care Dumnezeu ni-l pune în mâini. Iar când îl pierdem, pierdem mult mai mult decât am vrea să recunoaștem: pierdem șansa mântuirii. „Timpul este scump ca și sufletul. Ai pierdut timpul, ai pierdut sufletul!”, zicea părintele Nicodim Măndiță (1889-1975), unul dintre marii nevoitori ai neamului românesc.
Timpul – terenul bătăliei duhovnicești
Timpul este locul nevăzut în care se dă cea mai aprigă bătălie: cea pentru suflet. Diavolul nu cere neapărat păcate mari de la om. Îi e de ajuns să-l țină ocupat, distras, neatent. Îi e de ajuns ca omul să nu facă nimic – să irosească timpul în zadar. Lenevirea duhovnicească este o boală a generației moderne, care preferă zgomotul peste rugăciune, distracția peste cercetarea inimii, „scroll”-ul peste Scriptură.
Părintele Nicodim a trăit fiecare minut cu un program clar, cu rugăciune, cu randuială. Pentru el, o zi fără sens, fără canon, fără lucrare duhovnicească era o pierdere ireparabilă. El nu vedea timpul ca pe o simplă succesiune de ore, ci ca pe un prilej continuu de întâlnire cu Dumnezeu. De aceea le spunea și maicilor: „Dacă plângi numai și nu pui început bun, nu te folosești.”
Viața – o alegere a felului în care trăim timpul
Părintele a împărțit viața omului în patru forme de viețuire, după cum urmează:
- Viețuirea diavolească – a celor care luptă contra lui Dumnezeu și Bisericii, care se răzvrătesc, hulesc și împrăștie răul în jurul lor. Este cea mai de jos formă de viețuire, căci e caracterizată de ură și dispreț față de adevăr.
- Viețuirea dobitocească – a celor ce se lasă conduși doar de trup: mânie, beție, desfrâu, neiertare. Este viața trăită ca instinct, fără noimă duhovnicească.
- Viețuirea omenească – a celor ce trăiesc moral, dar fără multă adâncime duhovnicească: fac bine celor ce le fac bine, cad și se ridică, dar nu luptă prea mult cu păcatul.
- Viețuirea duhovnicească – a celor care trăiesc cu mintea în Dumnezeu. Iartă, rabdă, iubesc pe cei ce îi prigonesc, caută sfințenia în fapte și gânduri.
În fiecare clipă, noi alegem cum trăim. Fie ne coborâm, fie ne înălțăm. Timpul nu stă. El lucrează fie pentru noi, fie împotriva noastră. De aceea, orice zi este o șansă – să urcăm un pas mai sus, să ne apropiem de viețuirea cea duhovnicească.
Moartea nu așteaptă
„Să nu ne găsească moartea dormind!” – cu acest strigăt cutremurător îi trezea părintele pe cei din jurul său. Somnul nu era doar somnul trupului, ci și al sufletului. Adormirea conștiinței, amânarea pocăinței, întârzierea îndreptării. Orice clipă în care nu ne întoarcem la Dumnezeu este un risc uriaș, pentru că nu știm ceasul în care ni se va cere sufletul.
Într-o societate obsedată de „timp liber”, uităm că nu există timp liber, ci timp de mântuire sau timp pierdut. Timpul nu e al nostru; ni s-a încredințat. Nu ni se cuvine, ci ni se dă, cu un scop precis: să ne pregătim pentru veșnicie.
Timpul ca lucrare duhovnicească
Timpul poate fi sfințit. Nu doar prin rugăciuni lungi sau retragere în munți, ci prin atenția sinceră la ce facem și cum facem. Prin conștientizarea prezenței lui Dumnezeu în fiecare detaliu: când muncim, când mâncăm, când vorbim, când tăcem. De aceea părintele Nicodim cerea ucenicilor să-și facă dinainte canonul pentru timpul cât lipsesc din mănăstire. Nimic nu era „lăsat la întâmplare”.
Această atenție se transformă în trăire conștientă. Iar trăirea conștientă e prima treaptă a viețuirii duhovnicești. Nu trăim la întâmplare. Nu reacționăm doar la stimuli. Ci ne alegem faptele, gândurile, cuvintele. Și le îndreptăm spre Iisus Hristos.
Cele patru feluri de părinți
Părintele ne mai învață și despre cei care ne sunt dăruiți ca repere în această călătorie a timpului:
- Părinții trupești – cei ce ne-au născut. Le datorăm cinstire, respect și iubire.
- Părinții sufletești – nașii. Oameni rânduiți de Dumnezeu să ne vegheze pașii în credință.
- Părinții duhovnicești – duhovnicii, cei care poartă grijă de sufletul nostru și ne învață să nu pierdem vremea în păcat.
- Tatăl Ceresc – Creatorul, Cel care ne-a dăruit timpul și ne va cere socoteală pentru el.
Acești patru părinți nu sunt doar figuri formale în viața noastră. Sunt canale prin care Dumnezeu ne ține treji, ne îndrumă, ne ridică, ne mustră. Dacă ne rupem de ei, ne pierdem reperele. Și începem să risipim timpul ca risipitorul averea.
Patru feluri de împărtășire
Când trăim cu atenție și rânduială, timpul devine loc al sfințirii. Iar împărtășirea cu Dumnezeu capătă patru chipuri, spune părintele:
- Prin fapta bună – fiecare gest de iubire, iertare, milostenie ne leagă mai tare de Iisus Hristos.
- Prin ascultarea Cuvântului – citirea Scripturii și a scrierilor sfinților hrănește mintea și sufletul.
- Prin rugăciune – comuniunea tainică, vie, sinceră cu Dumnezeu.
- Prin Sfânta Împărtășanie – unirea cea mai deplină cu Iisus Hristos, care dă viață veșnică.
Fiecare dintre aceste forme este o felie de timp folosit bine. Timpul devine har, clipa devine veșnicie.
Să nu irosim timpul în zadar!
Să nu trăim ca și cum avem o veșnicie de petrecut pe pământ, dar să uităm că veșnicia se decide aici, acum. Cu fiecare gând, cu fiecare alegere, cu fiecare oră trecută. Timpul este scump ca și sufletul. Iar cine-și irosește timpul, își joacă sufletul pe zaruri.