Reforma fiscală – Trăim, din nou, vremurile „strângerii curelei”. Este o sintagmă pe care o cunoaștem prea bine, un refren obosit al fiecărei crize pe care o traversează România. Statul, prin vocile sale oficiale, ne explică solemn că sacrificiul este necesar, că deficitul este mare și că fiecare trebuie să contribuie la redresarea națională. Și, ca de fiecare dată, descoperim cu amărăciune că această „curea” nu are aceeași mărime pentru toți. Dimpotrivă, se pare că există o lege nescrisă a fizicii sociale românești: cu cât cureaua pe care o porți este mai scumpă, bătută în branduri de lux și cumpărată din averi opace, cu atât o strângi mai puțin. Sau deloc.
Reforma fiscală – Terapia de Șoc pentru Cei Productivi
Povara, în schimb, a fost aruncată, brutal și fără preaviz, pe umerii celor care chiar produc ceva în țara asta: pe antreprenorii mici și mijlocii, pe specialiștii din IT sau construcții, pe liber-profesioniști. Reforma fiscală din ultimul an nu a fost o ajustare fină a economiei; a fost un cutremur. Peste noapte, fără nicio perioadă de tranziție, fără nicio consultare reală, regulile jocului au fost schimbate. Facilitățile fiscale au fost anulate, regimul micro-întreprinderilor a fost sugrumat, iar taxele pe consum au crescut, lovind direct în puterea de cumpărare a tuturor.
O guvernare responsabilă ar fi înțeles că predictibilitatea este oxigenul mediului de afaceri. O reformă fiscală trebuia introdusă treptat, pe parcursul a doi sau trei ani, permițând companiilor să-și ajusteze planurile de afaceri, să renegocieze contracte și să se pregătească pentru noul regim fiscal. Ce am primit în schimb? O terapie de șoc care a aruncat în aer mii de afaceri, a anulat planuri de investiții și a reaprins flacăra emigrației în rândul tinerilor specialiști. A fost o decizie care a trădat nu doar incompetență, ci și un profund dispreț față de capitalul autohton, de clasa de mijloc și de clasa muncitoare. Statul a preferat să provoace o hemoragie în sectorul privat activ, doar pentru a obține rapid niște bani cu care să astupe găurile unui buget risipit pe pensii speciale și contracte cu dedicație.
Statul Prădător: Confesiunea Cinică a Sistemului
Și în timp ce micii antreprenori își numărau pierderile și își recalculau șansele de supraviețuire, aparatul de control al statului unde se uita? Răspunsul a venit, cu un cinism dezarmant, chiar din interiorul sistemului. Cezar Drăgoescu, fost vicepreședinte ANAF, a confirmat public ceea ce orice patron de chioșc sau de mică firmă de IT știa deja pe pielea lui: ANAF preferă să-i controleze pe cei mici, pentru că este mai simplu și mai confortabil pentru inspectori decât să verifice schemele complexe prin care sunt fraudate sume uriașe.
Această declarație este radiografia perfectă a unui stat captiv, corupt și leneș. Reforma fiscală – Este mai ușor să hărțuiești o mică afacere pentru o eroare de 100 de lei în contabilitate, decât să investighezi carusele TVA de zeci de milioane de euro. Este mai simplu să pui presiune pe cel care muncește cinstit și își plătește taxele, decât să deranjezi rețelele transpartinice care drenează banul public. Este confesiunea unui sistem care a ales calea minimei rezistențe, transformându-se într-un prădător pentru cei vulnerabili și într-un scut pentru cei cu adevărat puternici și corupți.
Lovitura Finală: Sacrificiul celor mai Vulnerabili
Dacă asaltul asupra clasei de mijloc a fost brutal, atacul asupra celor care nu se pot apăra a fost de-a dreptul imoral. Pentru că un sistem care alege să-i protejeze pe cei bogați și corupți trebuie să găsească bani în altă parte. Și i-a găsit în buzunarele celor mai neajutorați, într-un act de o cruzime administrativă greu de imaginat.
Au început cu viitorul. Bursele de merit și de studiu ale elevilor au fost reduse sau condiționate mai drastic, sub pretextul eficientizării. Mesajul pentru un copil dintr-o familie săracă, dar care învață excepțional, a fost clar: efortul tău valorează mai puțin decât pensia specială a unui fost politician. Statul și-a amanetat viitorul pentru a-și plăti privilegiile din prezent.
Apoi, reforma fiscală a vizat familiile. Pragurile de ajutor pentru mamele singure au fost modificate, lăsând pe dinafară mii de femei care se luptă singure să-și crească copiii. O ajustare de câteva zeci de lei în acte a însemnat, pentru multe familii, pierderea unui sprijin vital, aruncându-le și mai adânc în precaritate. Este o politică fiscală care pedepsește vulnerabilitatea și transformă lupta pentru supraviețuire într-un coșmar birocratic.
Însă cea mai josnică măsură a fost cea îndreptată împotriva celor care duc o luptă pe viață și pe moarte. Introducerea contribuțiilor la sănătate pentru concediile medicale ale bolnavilor de cancer este actul suprem de barbarie fiscală. Un stat care alege să pună o taxă pe suferință, care ia bani de la un om a cărui singură „vină” este că se luptă cu o boală nemiloasă, este un stat care și-a pierdut complet busola morală. Nu mai este un contract social, este racket la nivel înalt.
Astfel, se închide cercul vicios. Prin reforma fiscala Guvernul impune taxe sufocante, justificate prin nevoia de a combate evaziunea. În același timp, principala instituție anti-fraudă recunoaște că evită deliberat zonele mari de evaziune, concentrându-se pe cei care oricum plătesc. Rezultatul? Cei corecți plătesc și mai mult, acoperind și gaura lăsată de marii evazioniști, care rămân neatinși. Elita, cea cu avocați scumpi, cu offshore-uri și cu influență politică, nu doar că nu strânge cureaua, ci își privește averea crescând. Cureaua lor, scumpă și sfidătoare, stă tot mai largă, în timp ce a noastră, a clasei de mijloc, a mamelor singure, a elevilor și a bolnavilor, ne taie respirația. Și nimeni nu pare să mai aibă puterea să schimbe croitorul.
Poate te interesează și: Principiul ,,legalității incriminării și a pedepsei” pe înțelesul tuturor