Străzi întunecate—antologie de urban fantasy #2—George R.R. Martin & Gardner Dozois (ed.)
Titlu original: Down These Strange Streets
Traducere: Mihnea Columbeanu
Editura: Nemira
Colecția: Nautilus
An apariție: 2015
Nr pagini: 336
Cotație Goodreads: 3,75
Rating personal: 4/5*
Urban fantasy, un subgen care a cunoscut în ultimii ani o ascensiune fulminantă, așa cum o spune chiar George R.R. Martin în prefața primului volum din Străzi întunecate, prefață care, mie cel puțin, mi s-a părut la fel de interesantă ca textele antologate. Martin ne explică originea subgenului, cel puțin în cazul colecției de față, amestec de horror și roman polițist noir. Am făcut această distincție fiindcă, deși, cum spuneam, subgenul ăsta ne-a invadat pur și simplu în ultimii ani, ceea ce a ajuns în librăriile noastre a fost mai mult YA urban fantasy, cu tot felul de adolescenți cu puteri supranaturale aflați în luptă cu forțele răului, chestie care, chiar și un fan ar trebui s-o recunoască, devine cam obositoare după o vreme…
De aceea povestirile astea au constituit o surpriză plăcută, autorii lor recunoscându-i drept înaintași pe Poe, Lovecraft ori Bram Stoker dar și pe Raymond Chandler, Dashiell Hammett, Micky Spillane, Ross Macdonald, eroii care străbat aceste Străzi întunecate fiind din aceeași familie cu durii clasici, singuratici și hârșiți de viață, creați de aceștia din urmă: Marlowe, Sam Spade, Mike Hammer ori Lew Archer.
”Pe aceste străzi infame trebuie să pășească un bărbat care nu este el însuși infam, care nu e nici corupt, nici înfricoșat. Detectivul trebuie să fie un bărbat complet, un bărbat oarecare și totuși un bărbat neobișnuit” scria Chandler în eseul său Simpla artă de a ucide, iar frazele acestea ar putea constitui motto-ul colecției, cu mențiunea că uneori investigația e condusă de o femeie iar în multe cazuri detectivii sunt tot atât de neobișnuiți precum creaturile cu care se confruntă…
În Diferența dintre o enigmă și un mister de M.L.N. Hanover (pseudonimul scriitorului Daniel Abraham), detectivul Mason are de-a face cu un criminal odios, ce pretinde a fi posedat, bălmăjind cuvinte în aramaică și contorsionându-și trupul în moduri imposibile. Poliția recurge, neoficial, la ajutorul unui exorcist, sau cel puțin asta crede Mason c-ar fi Richard Scarrey, chiar dacă acesta nu arată ca-n filmele de gen ci e un tip dolofan, cu un început de chelie, amabil, prevenitor, părând nesigur pe el.
Scarrey și Mason au o discuție deconcertantă despre diferența dintre îngeri și demoni, care ar fi, ca și frumusețea, in the eye of the beholder:
''Citiți Vechiul Testament: veți vedea că îngerii sunt niște făpturi cumplite, înspăimântătoare. Dar lucrează în slujba lui Dumnezeu și, din moment ce citiți Biblia, cel mai probabil considerați că Dumnezeu e bun, așa că...Diferența dintre un înger și un demon este aceeași ca diferența dintre republicani și democrați.''
Nuvela e la fel de deconcertantă din cauza finalului oarecum deschis; concluzia privind forțele care au acționat asupra ucigașului rămâne la latitudinea cititorului care poate crede orice dorește, deși, în cazul meu, termenul ”legiune’‘ mă nedumerește destul de mult.
În Curiosul caz al deodandului, Lisa Tuttle ne prezintă povestea unui colecționar obsedat de crime și de articole asociate acestora, în special arme ori alte obiecte implicate, accidental ori nu, în moartea cuiva. Vechea lege englezească le numea deodand și stipula că acestea trebuiau confiscate și, pentru a fi purificate, utilizate într-un scop pios.
”Conceptul din legea deodandului era acela că un lucru care cândva a cauzat rău poate fi transformat în ceva folositor, sfânt chiar, prin fapte bune.”
Obsesia lui Harcourt a depășit însă orice limite, perla colecției fiind chiar pupila acestuia, o tânără pe care a adoptat-o tocmai pentru că până la vârsta de 2 ani cauzase, mai mult sau mai puțin, moartea întregii sale familii.
Povestea e relatată din perspectiva unor detectivi gen Sherlock Holmes și dr. Watson, cu diferența că Jasper Jesperson are doar 21 de ani și deducțiile sale nu-s întotdeauna la fel de precise ca cele ale celebrului detectiv iar pe post de asistent este angajată o tânără domnișoară înzestrată cu ceea ce în secolul al XIX-lea purta numele de ”talent metapsihic”, fiind foarte sensibilă la ”atmosfera” din unele locuri.
În plus, deși multe din cazurile lui Holmes păreau să aibă aspecte supranaturale (vezi Câinele din Baskerville), soluțiile erau întotdeauna logice, raționale, din sfera credibilului. Aici nu e cazul, bineînțeles, și, deși avem acest cuplu de detectivi iar Holmes este pomenit în povestire, narațiunea Lisei Tuttle mi-amintește mai degrabă de Agatha Christie (vezi Ciudatul caz al lui Sir Arthur Carmichael, Câinele morții) care nu o dată a cochetat cu fantasticul/magia/horrorul în scrierile sale, chiar dacă George R.R. Martin o ironizează ușor în prefață: ”Așa-numitele povestiri detectivistice comode, în care micuțe doamne vârstnice descoperă cine l-a ucis pe paroh în locuința sa confortabilă fără altă armă decât un milieu de dantelă, nu fac parte din moștenirea sa.”
Surpriza cea mai plăcută a venit însă din partea Dianei Gabaldon. Nu m-a interesat până acum Outlander, nici cartea, nici serialul, n-aș ști să spun de ce, am presupus doar că nu va fi genul meu, însă nuvela asta, avându-l drept erou pe lordul John Grey mi s-a părut extraordinară. Am înțeles că romanele cu lordul John constituie un set secundar (spin off) al seriei Outlander, făcând parte din ansamblu dar concentrându-se asupra personajului și fiind structurate sub forma unor historical mysteries. Pe acestea chiar le-aș cumpăra de-ar fi să apară la noi fiindcă personajul este interesant și bine conturat iar povestea are ceva aparte deși n-aș eticheta-o urban fantasy, acțiunea petrecându-se pe plantațiile și în jungla din Jamaica, unde lordul a fost trimis pentru a înăbuși o răscoală a sclavilor.
Personajul e complex și ni se dezvăluie în toată splendoarea sa; e drept, contribuie la asta și faptul că nuvela Dianei Gabaldon e cea mai consistentă-aproape 100 de pagini.
Lordul John și atacul zombilor mi-a amintit de Întinsa mare a Sargaselor a lui Jean Rhys; o insulă paradisiacă, plină de lumină, căldură și culoare, cu faună și floră exotice, dar care ascunde pericole nebănuite ce ar scoate orice englez din calmul său proverbial, fie că e vorba de șerpi, păianjeni veninoși, ori chestii la fel de letale dar mult, mult mai înfiorătoare.
În același timp mi-a adus aminte de cărțile de aventuri citite în adolescență, în care exploratori europeni pătrundeau pe meleaguri străine și se confruntau cu lucruri inexplicabile, supranaturale, ori ritualuri ciudate. Tot încercând să-și extindă Imperiul, englezii s-au aflat de multe ori în astfel de situații și mă îndoiesc că au fost prea mulți cei care au dat dovadă de înțelegerea și spiritul tolerant al lordului John. Probabil aceste calități sunt o consecință a faptului că el însuși este diferit, într-un mod care în acele vremuri se pedepsea cu moartea.
Ca și Steven Saylor, prezent în primul volum al antologiei, ori ca Danila Comastri-Montanari, David Wishart și chiar Caroline Lawrence, John Maddox Roberts scrie historical mysteries, perioada istorică fiind antichitatea romană. Maddox e autorul seriei SPQR, avându-l drept erou pe senatorul roman Decimus Caecilius, un detectiv avant la lettre. Acesta trebuie să rezolve un caz ce implică dispariția șarpelui sacru al Angitiei, divinitatea supremă a marsilor, la solicitarea unchiului soției sale, nimeni altul decât Caius Iulius Caesar.
Păzește-te de șarpe mi-a plăcut deși n-aș considera-o fantasy; are însă toate elementele care m-au făcut să îndrăgesc acest gen literar (atenția pentru detaliile care evocă perioada respectivă și dau autenticitate, amestecul dintre evenimentele și personajele istorice reale și cele fictive) și m-a făcut să mă întristez la gândul că niciuna din seriile astea n-au mai fost continuate de editurile care le-au lansat.
Cea mai incitantă mi s-a părut povestea scrisă de Patricia Briggs, În roșu, cu perle. Un detectiv asociat unui birou de avocatură, Warren Smith, încearcă să dezlege misterul unei tentative de crimă. Victimă ar fi trebuit să-i cadă avocatul Kyle Brooks iar arma crimei este…un zombi. În misiunea aceasta este ajutat de două vrăjitoare și de vârcolacii din clanul său, Warren Smith fiind unul dintre acei detectivi neobișnuiți de care pomeneam. Totul este contratimp și extrem de personal, Kyle fiind iubitul uman al eroului care trebuie să afle rapid cine îi vrea acestuia moartea, înainte ca tentativa să se repete. În plus, se simt obligați să-i facă dreptate și lui Toni McFetters, femeia ucisă și transformată în zombi. În roșu, cu perle e genul de istorisire plină de adrenalină și cu un final neașteptat pe care o anticipam atunci când am cumpărat cartea.
Cea mai tulburătoare, din punctul meu de vedere, a fost ultima poveste, Vulturul adakian de Bradley Denton, deși nu din aceleași motive ca în cazul lui Lansdale. Nuvela ne poartă pe Adak, una dintre Insulele Aleutine, un loc înghețat și răscolit de vânturi puternice, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, unde se află staționate unități ale Armatei și Marinei americane.
Un tânăr infanterist e trimis de către un locotenent-colonel în căutarea unui bordei aleutin, ulax, folosit, se pare, ca loc neaprobat de recreere; nu-l găsește, în schimb dă peste un vultur măcelărit înt-un soi de ritual ciudat. I se ordonă să investigheze situația alături de redactorul șef al ziarului local al armatei, The Adakian, un caporal ursuz poreclit Pop, în baza faptului că acesta, în tinerețe, fusese detectiv al agenției Pinkerton.
''Am fost un Pinkerton, nu un Sherlock Holmes. Un Pinkerton nu poate să privească locul unei fapte și să deducă numele făptașului, ocupația și culoarea ciorapilor. De obicei, un Pinkerton nu face decât să se țină după un suspect, ca o umbră. Apoi, cu un dram de noroc, respectivul face o greșeală și poate fi prins asupra faptului.''
Pop n-are o părere prea bună despre ofițer, ”o caricatură vie a termenului «ofițer de informații»” și nici prea mult timp ori chef de investigații, își poate permite chiar și să refuze un superior, fiind o celebritate, un scriitor extrem de apreciat, chiar dacă a ”ars” complet între timp, prieten cu multe staruri de la Hollywood.
Spre rușinea mea, de-abia la a doua lectură, punând cap la cap zecile de aluzii strecurate cu abilitate, am priceput cine se ascundea sub porecla Pop. Am înțeles și viziunea și m-am întristat amintindu-mi povestea măririi și decăderii unuia dintre scriitorii menționați în prefață, inegalabilul autor al Șoimului maltez.
Dar oricât de emoționant ar fi omagiul adus lui Dashiell Hammett, povestea în sine nu se încadrează nici la categoria urban fantasy, nici nu e o combinație de noir și horror, având mai degrabă niște tente de paranormal fiindcă cei doi investigatori de ocazie găsesc rezolvarea cazului după ce li s-a administrat o fiertură cu efect halucinogenic folosită de șamanii din insulele Aleutine.
Oricum, chiar dacă nu toate titlurile se încadrează în genul literar anunțat, chiar dacă nu toate sunt de nota 10, m-am bucurat totuși de cartea asta, nu mai pusesem de mult mâna pe o antologie de acest gen și mi-a amintit de vremurile când cumpăram almanahul Anticipația, de orele petrecute citind și recitind povestirile acelea.