Prințul din negură—Carlos Ruiz Záfon
Titlu original: El príncipe de la niebla (Niebla #1)
Traducerea: Alina Țiței
Editura: Polirom
An apariție: 2011
Nr pagini: 200
Cotație Goodreads: 3,74
Rating personal al cărții: 4/5*
Am luat cărţile lui Carlos Ruiz Záfon dintr-un impuls generat de sinopsisul atrăgător, coperta interesantă şi comentariile măgulitoare, dintre care unul îi aparţine lui Stephen King; am cumpărat online 7 romane fără să fi citit măcar un singur rând scris de acest autor. Mda, ştiu, am nişte probleme, când vine vorba de cărţi sunt un cumpărător compulsiv… dar e prea târziu să mă mai schimb. Putea fi o revelaţie ori puteam constata că, deşi aclamat, autorul are un stil care nu mi se potriveşte. Se mai întâmplă. Am deschis oarecum reticentă Prinţul din negură, primul roman din cariera sa, şi am citit :”Urmau să treacă mulţi ani până când Max avea să uite vara în care a descoperit aproape din întâmplare magia.”
Şi atunci am ştiut—o să-mi placă, n-are cum să nu-ţi placă o carte care începe cu o astfel de frază promiţătoare!
Nu vă lăsaţi însă păcăliţi, nu e un roman fantasy—îi lipseşte un element esenţial acestui gen—iar Záfon nu e un alt Tolkien ori C.S.Lewis, l-aş putea considera mai degrabă un Stephen King mai soft şi cu asta cred că am spus chiar mai mult decât era cazul.
Cu toţii ne maturizăm, mai devreme sau mai târziu; unii mai încet, într-o trecere lentă, alţii îşi pierd copilăria mai brutal, în urma unor evenimente ciudate şi traumatizante. Asta i se întâmplă şi lui Max, un puşti de 13 ani, nevoit să-şi abandoneze universul cunoscut, „prietenii de la şcoală, gaşca de pe stradă şi chioşcul cu benzi desenate din colţ”, în momentul în care tatăl său decide să-şi mute familia departe de spectrul războiului, într-un orăşel de pe malul Atlanticului.
Pare un loc idilic, înconjurat ca de o aură de lumina soarelui reflectată pe valuri—”lumina aceea albastră şi orbitoare, care se înălţa spre cer ca un abur magic şi străveziu”—dar apele liniştite ascund curenţi în adâncuri; încă de la sosire Max remarcă faptul că limbile ceasului din gară se învârt în sens invers iar sora sa mai mică, Irina, se împrieteneşte cu o pisică aparent drăgălăşă care lui îi dă fiori pe şira spinării.
Sursa foto: HDpic.club
Iar lucrurile ciudate nu se opresc aici: noua lor casă a fost cândva scena unei tragedii învăluite în mister, pe coastă a avut loc un naufragiu, nava Orpheus ducându-se la fund cu toţi pasagerii, ale căror trupuri n-au fost niciodată recuperate, în spatele casei, spre pădure, se află o stranie grădină părăsită, plină de statui reprezentând personaje de circ, dispuse în forma unei stele cu şase colţuri, având drept centru figura unui clovn zâmbitor. Pare amuzant, nu? Mai gândiţi-vă...
”Fu străbătut de un fior din cap până-n picioare şi făcu un pas înapoi. Mâna figurii, pe care o văzuse în urmă cu câteva secunde strânsă pumn, era acum deschisă, cu palma întinsă, în semn de invitaţie. Pentru o clipă simţi cum aerul rece al dimineţii îi arde gâtul şi-şi putu simţi bătaia inimii în tâmple.”
Câteva zile mai târziu, plimbându-se fără ţintă, întâlneşte un tânăr de 17 ani, Roland, nepotul paznicului de far, care îi arată oraşul şi-i povesteşte câteva legende locale. Între cei doi se naşte o frumoasă prietenie în care va fi atrasă şi Alicia, sora mai mare a lui Max, o adolescentă mai degrabă tipică vremurilor noastre decât anilor ’40, mereu nemulţumită, veşnic bosumflată. Max e încântat când cei doi se îndrăgostesc unul de celălat, e pentru prima oară când Alicia îi vorbeşte, zâmbeşte şi e fericită.
Pisica se arată a fi atât de malefică pe cât te-ai aştepta, din cauza ei Irina are un accident şi intră în comă, părinţii sunt nevoiţi s-o însoţească la spital iar în lipsa lor se întâmplă tot felul de lucruri din ce în ce mai stranii şi mai neliniştitoare, într-un crescendo ce pare să anunţe că ceva teribil e pe cale să se întâmple. Trecutul se întoarce să bântuie oraşul şi toate evenimentele se dovedesc a avea un numitor comun—misteriosul, diabolicul Prinţ din negură, întors din morţi pentru a încasa o datorie veche.
Până la urmă cartea mi-a plăcut, nu pot afirma contrariul, m-a rănit însă „cu amarul ei farmec”, cum ar spune Blaga; la final mi s-a părut că ţin în mână o sticluţă plină de melancolie pură ce mi-a amintit de toate poveştile frumoase şi tragice petrecute în alte veri, în alte cărţi…
Sursa foto: pinterest