Recenzia de Vineri: Omul obsedat de cărți – Allison Hoover Bartlett

Omul obsedat de cărți-Allison Hoover Bartlett
Titlu original: The Man Who Loved Books Too Much: The True Story of a Thief, a Detective, and a World of Literary Obsession
Traducerea: Dana Ionescu
Editura: Nemira
Colecția: Babel
An apariție: 2014
Nr pagini: 264
Goodreads: 3,44
Rating personal: 3/5

   Știați că primul volum din seria Harry Potter s-a tipărit într-un tiraj de doar 500 de bucăți iar acum un exemplar din acea primă ediție valorează 30.000 de dolari pe piața colecționari-lor de carte? În 2021, un astfel de volum a fost vândut cu un preţ record la o licitaţie orga-nizată de Heritage Auctions din Texas, peste 470.000 $.

   Ori că Pinocchio, ediția princeps italiană, ajunge la 80.000 de dolari?

   Dar că în jurul anului 400 î.Hr., Euripide era ținta batjocurii din cauza pasiunii lui pentru cărți?

   Ori faptul că, potrivit statisticii realizate de Global Police Agency, furtul de carte rară este mai frecvent decât furtul de artă?

   E genul de informație pe care o puteți afla citind Omul obsedat de cărți.

   Inspirată de un atlas botanic de la 1600 (Kräuterbuch), ajuns întâmplător în posesia ei temporară, autoarea se arun-că în lumea anticarilor și a colecționa-rilor de carte, încercând să descopere unde se sfârșește bibliofilia și începe bibliomania, ce-i motivează pe unii să dea bani grei pe edițiile princeps ale unor cărți pentru copii, pe cărți de bucate din perioada victoriană ori manuscrise medievale și ce anume îi îndeamnă să fure, să incendieze ori să ucidă atunci când nu și le pot permite.

Atlasul Botanic al lui Adamus Lonicerus (1564),
Muzeul orașului Villach, Austria
by Naturpuur, CC BY 4.0 via Wikimedia Commons

„Ce anume îl poate face pe un om să încalce limita și din admirator, să devinã hoț? Şi cât de subțire este această limită?”

   Are prilejul să întâlnească un astfel de specimen, John Gilkey, un tip șarmant, politicos, inteligent, educat dar și un sociopat narcisist, alunecos și amoral. Este un maestru al fraudelor, de o inventivitate fără egal, ca mai toți cei care fură identități, înșală, mint, pun la cale escrocherii pentru a obține ceea ce-și doresc, pentru a duce o viață peste po-sibilitățile lor, așa cum consideră că merită. Doar că, pe lângă hotelurile de lux și hainele de firmă, omul are o pasiune pentru cărțile rare.

   Gilkey nu e milionar, nu-și poate permite să cumpere cărțile după care tânjește, i se pare o nedreptate, un semn clar că sistemul nu e perfect, de aceea nu vede nimic rău în a fura ceea ce-și dorește. E poate ilegal dar ilegal nu-i neapă-rat rău, nu? În plus, în felul ăsta echilibrează sistemul…Și la naiba cu păgubiții, aveau ei ceva păcate la activ, nu degea-ba li s-a întâmplat una ca asta!

   Individul e absolut revoltător, cu atât mai revoltător cu cât știi că e real, nu e un personaj inventat. Nu iubește cărțile așa cum o fac cititorii împătimiți, pentru conținutul lor (deși pe unele le-a citit, mai ales pe cele 100 considerate de Modern Library a fi cele mai bune romane în limba engleză, tot o formă de snobism, până la urmă), ori colecționarii care le apreciază ca pe niște obiecte de artă. Iubește ideea că o colecție valoroasă i-ar ridica statutul, i-ar impresiona pe toți, fiindcă doar cei bogați și celebri își pot permite așa ceva și cine o are este automat cult, rafinat, cu pedigree.

„Dacă ar fi să-l reduc la o singură propoziție, aș spune că Gilkey e un om care crede că să ai o colecție vastă de carte rară este expresia supremă a identității lui, că orice mijloc de a obține așa ceva e cinstit și corect și că, dacă ar vedea colecția, oamenii l-ar aprecia și pe omul care a făcut-o”.

   Povestea lui se împletește cu cea a lui Ken Sanders, un anticar responsabil cu securitatea în cadrul Antiquarian Booksellers’ Association of America, cel care a făcut posibilă capturarea lui Gilkey, în situația în care poliția nu consideră furturile de carte o prioritate iar FBI-ul nu se implică decât atunci când e vorba de cărți a căror valoare depășește 5000 $, traficate interstatal.

   La poveste se adaugă anecdote legate de colecționari celebri, de scriitori legendari care se distrau facându-şi farse şi falsificându-şi unii altora autografele ori de descoperirea unor volume rare şi valoroase în cele mai neaşteptate lo-curi, folclorul obişnuit al acestei bresle. În plus, un personaj în sine sunt chiar cărţile, unele cunoscute de toată lumea, altele mai obscure sau netraduse în limba română, prezentate într-o nouă lumină. Şi încă ce lumină, aură, nu alta!

   Observațiile personale ale autoarei vin să completeze acest tablou, mi-a plăcut faptul că, de cele mai multe ori, pă-rerile ei coincideau cu ale mele, de exemplu, cea legată de rolul de depozitar al memoriei: „ne place să ne aducem a-minte cine ne-a dat o anumită carte, unde eram când am citit-o, câți ani aveam și așa mai departe.”

   Am cumpărat Omul obsedat de cărți dintr-o eroare, crezând că-i un roman mystery ori polițist, am fost ușor deza-măgită, fiindcă nu prea mă mai pasionează non-ficțiunea de la o vreme, dar am citit-o și chiar mi-a plăcut, mi-a oferit o nouă perspectivă asupra acestei lumi fascinante.

   O recomand în special celor care au citit Clubul Dumas, Biblioteca umbrelor, A treisprezecea poveste, Umbra vân-tului, Jocul îngerului, Prizonierul cerului etc, e ca o privire aruncată în culise după ce a căzut cortina, ori celor care, ca şi mine, au o slăbiciune pentru romanele cu şi despre cărţi, biblioteci, librării, anticari, colecţionari…