Întinsa mare a Sargaselor—Jean Rhys
Titlu original: Wide Sargasso Sea
Traducător: Ecaterina Popa şi Ioan A. Popa
Editura: Leda
An apariție: 2007
Nr pagini: 216
Cotație Goodreads: 3,58
Rating personal: 3/5*
Nu sunt un fan al sequel-urilor ori al prequel-urilor făcute de altcineva decât autorul operei originale, fie că este vorba de filme sau cărţi. Poate că sunt absurdă însă n-o să mă prindeţi niciodată citind Scarlett de Alexandra Ripley. Aşa că nu e de mirare că am ezitat când am primit Întinsa mare a Sargaselor. Mai ales că ştiam că va fi o poveste cu final tragic, imposibil de schimbat.
Am citit Jane Eyre cu mulţi ani în urmă şi, sincer, nu-mi amintesc prea multe despre nebuna din mansardă ori din pod, care bântuia Thornfield Hall şi tulbura liniştea nopţilor cu hohotele ei sinistre. La vremea respectivă nici nu mă interesau prea tare motivaţiile ei, dacă acestea existau ori existaseră în mintea autoarei, era doar obstacolul din calea iubirii celor doi, trebuia să dispară pentru ca ei să poată fi fericiţi.
Dar mi-am zis că aş putea să-i dau autoarei şansa de a mă convinge că n-am dreptate; în plus, de ce să nu recunosc, sunt probabil snoabă, romanul e considerat unul dintre cele mai bune din secolul XX şi figureaza în ˝1001 de cărți de citit într-o viaţă˝.
„Se spune că la necaz oamenii îşi strâng rândurile; aşa şi le-au strâns şi albii. Dar noi nu făceam parte dintre ei”. Aceste prime fraze constituie esenţa existenţei nefericite a lui Antoinette Cosway, faptul că întotdeauna s-a aflat undeva între două lumi, neacceptată de niciuna dintre ele, veşnic în căutarea unei identităţi. Creolă fiind, a fost urâtă de negri şi dispreţuită de cei albi şi nu de puţine ori s-a întrebat „cine sunt, şi unde mi-e ţara, şi cui aparţin, şi oare de ce m-am mai şi născut”. Ignorată de o mamă egoistă, prea absorbită de propria-i nefericire şi de boala fratelui mai mic, Pierre, Antoinette creşte asemenea unei flori exotice—sălbatică, frumoasă dar fragilă, vulnerabilă, nesigură, cu mintea hranită cu superstiţii de tot felul. Învaţă devreme că oamenii nu sunt de încredere, ba chiar periculoşi.
”Furnici negre, furnici roşii, muşuroaie înalte roind de furnici albe, ploaia care mă udă până la piele—odată am văzut un şarpe. Toate erau mai bune decât oamenii.”
Sărăcia lor poleită fusese obiect de batjocură, bunăstarea, adusă de recăsătorirea mamei cu un englez, devine însă un motiv de ură intensă amestecată cu teamă, teama de Christophine, doica originară din Martinica, bănuită a fi obeah, vrăjitoare voodoo ce ar fi avut un rol principal în atragerea acestui soţ bogat. Totul atinge punctul culminant în noaptea în care casa de la Coulibri este incendiată iar familia abia scapă cu viaţă. Pierre moare, mama işi pierde minţile iar Antoinette e trimisă la o mânăstire. Este singurul loc în care se simte ocrotită de lumea din afara zidurilor, perioada petrecută acolo e una liniştită, deşi bântuită de gânduri morbide. Tatăl vitreg îi lasă moştenire o parte din averea lui şi, în ciuda reticenţelor iniţiale, Antoinette acceptă să devină soţia lui Rochester care îi promite s-o facă fericită.
„Gradina noastră era mare şi frumoasă, ca grădina aceea din Biblie—şi pomul vieţii creştea acolo. Dar se sălbăticise.” Antoinette, o Evă din Edenul Indiilor de Vest, plin de plante exotice—frangipani, orhidee, coralite, mango, bambus, hibiscus, palmieri—unde lumina e verde, culorile prea intense, mirosurile—cuişoare, scorţişoară, trandafiri, flori de portocal—puternice şi dulci şi totul pare atins de o fertilitate şi o senzualitate greu de înţeles ori de acceptat de acest Adam rigid şi plin de prejudecăţi, venit dintr-un loc friguros, ceţos, cenuşiu.
”Totul este prea mult am simţit eu în timp ce călăream istovit în urma ei. Prea mult albastru, prea mult purpuriu, prea mult verde. Florile sunt prea roşii, munţii prea înalţi, dealurile prea aproape.”
N-o iubeşte, doar o doreşte însă în scurt timp totul, inclusiv Antoinette, îi provoacă o beţie a simţurilor care vine în contradicţie cu educaţia şi firea lui.
Oare faptul că veneau din două lumi aflate la antipozi din toate punctele de vedere să fi fost motivul eşuării căsniciei lor? Ori boala psihică a lui Antoinette, moştenită din familie –˝sângele rău˝—care o face să-i fie frică tot timpul, ˝de nimic, de toate˝, chiar şi de prea multă fericire.”Nu sunt obişnuită cu fericirea, spune ea. Mă face să-mi fie frică˝.
Poate şi prejudecăţile lui au avut un rol?
”Am privit-o cu un ochi critic. Purta o pălărie în trei colţuri care-i stătea bine. Cel puţin îi ascundea ochii, care sunt prea mari, prea amăgitori. Mi se pare ca nu clipeşte niciodată. Ochi alungiţi, trişti, ochi negri, străini. Creolă cu sânge pur englezesc, ce-o fi ea, dar ochii ei nu sunt nici de englezoaică, nici de europeană.”.
Să fi fost ”jocul fioros al dragostei”, un capriciu al destinului ori al diavolului care, aşa cum spusese sora Marie Augustine, ‘‘trebuie să-şi aibă şi el ziua lui de joacă”? Sau răutatea oamenilor, zvonurile, minciunile, şoaptele răutăcioase, intrigile care, asemenea sargaselor, i-au înfăşurat tot mai strâns, până la sufocare?
Cine a greşit primul? Al cui păcat a fost mai mare? Jean Rhys lasă cititorul să decidă singur, asemenea unui jurat care a ascultat toate mărturiile, a văzut toate dovezile şi acum, după pledoariile finale atent construite, trebuie să se retragă şi să delibereze. E un caz în care mi-ar plăcea să aflu părerile celorlalţi membri ai juriului fiindcă până la final nu am reuşit să decid în favoarea nici uneia dintre părți. Poate tocmai în asta constă farmecul carţii, te lasă frustrat, sfâşiat în două. Şi total incapabil de a reciti Jane Eyre cu aceeaşi seninătate…
P.S.: Spre surpriza mea, cartea a avut parte de două ecranizări, primite la fel de rece de către spectatori și critici (5,7 pe imdb, ambele), în ciuda abundenței de scene erotice adăugate de scenariști (fiindcă în carte lipsesc cu desăvârșire).
În 1993, cu Nathaniel Parker și Karina Lombard în rolurile principale, avându-i și pe Rachel Ward și Michael York în distribuție.
În 2006, pentru televiziune, cu Rebecca Hall și Rafe Spall