Igiena asasinului-Amélie Nothomb
Titlu original: Hygiène de l’assassin
Traducător: Giuliano Sfichi
Editura: Polirom
Colecția: BIBLIOTECA POLIROM
An apariție: 2002
Nr pagini: 192
Goodreads: 3,77
Rating personal: 4/5*
Când am ”abandonat” clasicii și m-am apucat de literatură contemporană, s-a nimerit ca primele două romane citite să fie destul de șocante pentru un „începător”: primul a fost Parfumul lui Süskind (nu cred că e nevoie să explic), celălalt e Igiena asasinului. Grozavă inițiere, nu? Nu știu, probabil m-au influențat mai mult decât aș fi crezut, de am rămas cu o pasiune pentru povești sucite cu personaje ciudate, gen Manualul canibalului ori Clubul îngerilor… Am recitit Igiena asasinului zilele trecute și mi s-a părut la fel de interesantă, chiar dacă șocul inițial s-a estompat.
Un scriitor de mare succes – Prétextat Tach, 84 de ani, laureat al premiului Nobel, autorul a 22 de romane – care însă n-a mai scris nimic de peste două decenii -, se află în pragul morții din cauza unui cancer extrem de rar – ceea ce îi gâdilă enorm orgoliul.
”Simţi acel diagnostic ca pe o nesperată înnobilare: cu fizicul lui de obez imberb pe care doar vocea îl deosebea de un eunuc, se temea să nu moară de vreo stupidă boală vasculară. Scriindu-şi epitaful, nu uită să pomenească sublimul nume al medicului teuton mulţumită căruia avea să răposeze cu eleganţă.”
Jurnaliștii din întreaga lume se grăbesc să-i solicite interviuri, dornici să-i consemneze „testamentul spiritual” însă numărul celor admiși în preajma augustei făpturi scade vertiginos în urma unei drastice selecții pe criterii care ne arată încă de la prima pagină cu cine vom avea de-a face.
Marele autor, retras în semiobscuritatea apartamentului său, e un personaj extraordinar, dezgustă și fascinează în același timp. Monstruos de obez, “patru bărbii, ochi porcini, nasul ca o barabulă, păr pe cap cât pe obraji, ceafa toată numai șunci, fălci care atârnă” – după cum singur se descrie, inteligent, cult, am putea spune chiar erudit, elocvent dar tiranic, misogin (”Femeile-s carne scârbavnică”), xenofob și rasist (”la început angajezi femele, la urmă ajungi să angajezi negri, arabi, irakieni!”), un mizantrop declarat (”Trăiesc singur nu atât pentru că iubesc singurătatea, cât pentru că urăsc neamul omenesc. Poţi să scrii în gazeta dumitale că sunt o jigodie de mizantrop.”), infatuat, convins de propria-i importanță și de faptul că regulile societății nu i se aplică, malițios, crud, cinic, perfid, abject, exhibiționist („totdeauna trebuie să dai glas murdăriilor pe care le ții în tine: e sănătoas, vesel, tonic”). Și cred că ar mai fi câteva epitete pe care le-am omis…
Simte o plăcere perversă în a-şi oripila, șoca și umili interlocutorii cu detaliile scabroase ale vieții sale (igienă, alimentație, obiceiuri), ori etalându-și concepțiile revoltătoare despre educație, familie, morală, literatură, televiziune, război. Unul dintre ziariști, traumatizat de această experiență, declară:
„Dar el!El! Ce rânzos individ! Alunecos ca un ficat, umflat cum trebuie să-i fie și stomacul! Perfid ca splina, amar ca fierea! Privirea lui mi-era de-ajuns ca să simt că mă digeră, mă dizolvă în sucurile metabolismului său totalitar!”
Igiena asasinului e de fapt o succesiune rapidă de dialoguri (nu-i de mirare că a fost adaptat pentru scenă de câteva ori), să-l citești e ca și cum ai urmări un meci de ping-pong amețitor, în care protagoniștii își aruncă replici spirituale, acide, amuzante, pline de referințe culturale și analogii surprinzătoare, paradoxuri ori fraze aforistice care îți rămân în minte multă vreme după ce ai închis cartea:
„Culmea rafinamentului e să vinzi milioane de exemplare și să nu fii citit”
„Dialectica e cuvântul pe care îl folosim când nu mai avem nimic altceva de rezervă”
„Avem vârsta memoriei noastre, (… ) și nu a arterelor, cum spun imbecilii.”
Și tocmai când te întrebai unde vrea autoarea să ajungă, intră în scenă personajul care se va dovedi un adversar perfect pentru bătrânul monstru: Nina, 30 de ani, jurnalistă (v-am spus că-i misogin, nu?). Spre deosebire de colegii ei de breaslă, apologeți de ocazie, Nina e dură, tranșantă, abrazivă chiar și total neimpresionată de laurii acestuia (”Juriul premiului Nobel trebuie să se fi pricopsit cu o insolaţie straşnică în ziua în care vi l-a acordat.”), ceea ce, paradoxal, îi trezește interesul bătrânului mizantrop care se plictisește de moarte în singurătate.
”— Nu vreau să pleci pentru că mi-e urât! De douăzeci şi patru de ani mor de urât!”
Iar când credeai că n-o să ai parte decât de alte replici spumoase, în textura poveștii se strecoară pe nesimțite misterul unei întâmplări tragice din adolescența lui Prétextat, istoria șocantă a unei iubiri bolnave și a unei obsesii la fel de nesănătoase.
”— Întocmai. La vârsta la care fetele devin hidoase, coşuroase, şolduroase, puturoase, păroase, ţâţoase, mintoase, ţâfnoase, stupide – într un cuvânt, femei –, la acea vârstă sinistră deci, Leopoldine era copila cea mai frumoasă, cea mai fericită, cea mai analfabetă şi mai savantă – era copila cea mai copilăroasă, şi asta mulţumită numai şi numai mie. Mulţumită mie, cea pe care o iubeam a evitat calvarul de a deveni femeie. Te provoc să găseşti o iubire mai frumoasă decît asta.”
Un roman inteligent construit, un pretext pentru a lua peste picior lumea literară franceză și variatele „-isme” ideologice ori culturale, extrem de amuzant, incisiv, efervescent, provocator și șocant, scris cu elegantă ironie și cinism fermecător. Dacă te gândești că Igiena asasinului e romanul cu care a debutat la 25 de ani, nu poți decât să-ți scoți pălaria în fața lui Amélie Nothomb.