Recenzia de vineri: Flori deasupra infernului – Ilaria Tuti

Flori deasupra infernului (Teresa Battaglia #1)-Ilaria Tuti
Titlu original: Fiori sopra l’inferno (Teresa Battaglia #1)
Traducerea: Georgiana-Monica Iorga
Editura: Litera
Colecția: Buzz Books
An apariție: 2022
Nr pagini: 368
Goodreads: 3,92
Rating personal: 5/5

Într-un sat din Alpii Italieni este desoperit cadavrul unui bărbat „ucis într-un mod cum rar îi este dat unui polițist să vadă de-a lungul carierei sale”. Crima bizară, cu aspecte ritualice, bulversează atât mica localitate ce trăiește din turism, cât și echipa de investigatori, în special pe comisarul Teresa Battaglia. Deși nu reușește de la început să-l încadreze pe ucigaș într-unul dintre tiparele cunoscute, intuiește perfect faptul că această crimă e doar începutul.

”Ai înțeles imediat că există un ritual, iar un ritual duce la comiterea unei noi fapte. Ăsta e mecanismul, așa se naște un ucigaș în serie.”

   Ceea ce se și adeverește, de altfel, fiecare nouă crimă fiind din ce în ce mai salbatică. Din fericire, Ilaria Tuti nu insistă asupra amănuntelor, à la Karin Slaughter ori Mo Hayder, ceea ce ne scutește de scene greu de digerat…ori poate m-am călit eu cu timpul? Nu, nu, în ciuda sângelui abundent, scenele par destul de „curate”, nu mi-au produs acel sentiment visceral greu de explicat, de rău fizic.

   Bănuiesc că nu întâmplător a ales autoarea acest nume pentru eroina ei, battaglia în italiană însemnând bătălie iar Teresa, după unele surse, „femeie care vânează”, după cum ne-o spune chiar comisarul, într-unul dintre momentele ei de nesomn, în care se pierde pe cărarea amintirilor. Pentru că asta și este, o luptătoare înnascută care vânează uci-gași periculoși, în ciuda aspectului aproape caricatural.

”Însă mamei sale îi plăcea să creadă că Teresa fusese binecuvântată cu o fericire înnăscută. Îi dăruise numele acela deoarece era convinsă că însemna „comoară“. Nu-i spusese niciodată că, în realitate, însemna „femeie care vânează“. Iar Teresa, într-un fel, chiar se ocupa cu vânătoarea.”

   O femeie în vârstă, supraponderală, diabetică (”cununa ei de spini”), singură, cu o poveste tragică pe care o punem cap la cap din mici fragmente de informație, dură și sarcastică, adesea recalcitrantă, câteodată de-a dreptul răută-cioasă, lipsită uneori de maniere, după cum remarcă noul ei colaborator, tânărul inspector Marini, totuși capabilă să inspire sentimente de îndârjită loialitate din partea echipei, profund empatică, parând să aibă surse inepuizabile de compasiune față de toți cei întâlniți, extraordinar de inteligentă, având reale abilități de profiler dar pe punctul de a-și pierde acuitatea mentală, amintirile, și într-un final, pe ea însași, din cauza bolii căreia, până aproape de sfârșitul cărții, nu are curajul nici măcar să-i scrie/rostească numele.

   Deși s-a resemnat cu ”trădarea trupului”, cum o numește, simte că nu poate accepta fără luptă, – deși înțelege că e una fără sorți de izbândă -, trădarea supremă, cea a minții ei. Pentru asta, decide să țină un jurnal în care să-și noteze datele cazului, încercând în același timp să documenteze evoluția bolii.

 ”Pentru câteva clipe, noaptea trecută, nu fusese în stare să-și amintească numele obiectelor pe care le folosea zilnic, iar timp de câteva ore după aceea, deși își revenise, fusese confuză, ca abia ieșită din vârtejul unei tornade. Nu i se mai întâmplase niciodată până atunci, dar se temea ca acela să nu fi fost primul dintre episoadele care urmau.”

   Au fost cititori care au spus că n-au putut empatiza cu niciun personaj din carte. Cred ca trebuie să fii foarte tânăr, nu neapărat lipsit de empatie, pentru asta. Dacă ai trecut de vârsta la care ai impresia că ești invincibil și nemuritor, nu poți să nu te regăsești în acest personaj, mai ales în vremurile astea când Alzheimer-ul pare boala secolului. E imposibil să nu simți aceeași devastare când Teresa, văzându-și mâna bandajată, nu reușește să-și amintească unde, când, cum s-a rănit, ori faptul că l-a trimis pe Marini într-o misiune ori pur și simplu își recitește notițele din jurnal cu impresia că altcineva le-a scris acolo.   

”Nu mă sperie oboseala trupului. M-am obișnuit să-mi car acest tovăraș-dușman pe cărările vieții, să-i îndur vaietele chiar și atunci când strâng din dinți de durere. 
Nu mă rușinez din cauza picioarelor umflate, a mâinilor înțepenite ori a ochilor care se încețoșează până acolo încât nu mai pot distinge cuvintele pe hârtie. 
Ideea că mintea mi se ofilește treptat este cea care-mi alungă somnul, de vreme ce nu sunt altceva decât suma gândurilor, amintirilor și a speranțelor mele. Nu sunt altceva decât emoțiile și demnitatea mea.”

   Și-mi vine greu să cred că nici măcar copiii din carte, Lucia, Diego, Mathias și Oliver, nu s-au bucurat de simpatia cititorului fiindcă, din punctul meu de vedere, se ridică la nivelul eroilor din Orașul BântuIT al lui Stephen King; chiar dacă nu sunt propriu-zis personajele principale, poveștile lor sunt perfect întrețesute în firul narativ.

”Pe foaia ruptă dintr-un caiet scrisese doar trei cuvinte: frați de sânge.
Diego avea să înțeleagă astfel că familia lui – cea pe care și-o alesese el – îi era alături, gata să-i poarte o parte din durere, așa cum și Iisus fusese ajutat să-și ducă crucea.”

   Se consideră „frați de sânge”, – de altfel au îndeplinit și ritualul necesar -, și îi leagă o prietenie deosebită, forjată în focul experiențelor neplăcute cu care niciun copil n-ar trebui să se întâlnească. Sunt temerari și cu simț de aventură, plini de candoarea copilăriei dar și vulnerabili, ochii lor văd lucruri pe care adulții nu pot sau nu vor să le admită, min-țile lor tinere acceptă mai ușor fenomene care par fantastice ori paranormale dar asta nu însemnă că nu sunt realiști, de fapt, din unele puncte de vedere, s-au maturizat înainte de vreme chiar din vina celor care ar fi trebuit să le ofere o copilărie fericită și fără griji. Deși nu prea au încredere în adulți, între ei și doamna comisar se creează o relație plină de farmec și emoții palpabile.

   Relația dintre Teresa Battaglia și tânărul Massimo Marini, începută pe picior greșit, asigură momentele amuzante ale cărții. Cei doi par prinși într-un joc de-a șoarecele și pisica, cu tachinări și ironii, nu de puține ori comisarul des-cărcându-și nervii pe tânărul subaltern care încearcă din răsputeri să-și dovedească valoarea. El o consideră insu-portabilă, un fel de zeiță exigentă și necruțătoare, ea îl vede ca pe un cățeluș iritant, deși înduiosător, cu încercarile lui nenumărate de a o proteja. Conexiunea dintre cei doi devine din ce în ce mai puternică pe măsură ce cazul evoluază, cei doi ajungând aproape să-și citească gândurile.

   Travenì, desprins parcă dintr-o ilustrată, pare un loc idilic dar în realitate e plin de ”secrete de nemărturisit” și păcate pe care încearcă să le apere chiar și cu prețul vieții unora dintre ei. Acolo ipocrizia e ridicată la rang de artă, lucru su-gerat încă de la început de faptul că satul profită din plin de pe urma turiștilor pe care însă îi consideră un „rău nece-sar”, în timp ce locuitorii susțin sus și tare că se descurcă și supraviețuiesc de secole fără ajutorul celor din afară. Și asta deși, doar cu niște decenii în urmă, izolați fiind, viața grea și lipsurile îi sileau să facă lucruri de neconceput. Aici doar copiii, – cei de acum, cei de altădată -, sunt cei cu adevărat inocenți iar inocența pierdută are consecințe catastrofale.

”Micul lor univers reprezenta perfecțiunea care trebuia protejată, chiar și cu prețul câtorva vieți, dar în imaginea aceea perfectă, observase Teresa, începuseră să apară fisuri, lăsând să se întrezărească o realitate nu tocmai plăcută.”

   În consecință, Teresa n-are de luptat doar cu un ucigaș care se mișcă prin păduri asemenea unei fantome și le urmărește toate mișcările ci și cu oamenii locului, extrem de reticenți în fața celor veniți din oraș:

   Un șef e post care preferă să creadă că la mijloc e mâna mafiei, decât să admită că un criminal feroce se ascunde printre ei și care mai mult îi bagă bețe în roate, pe de o parte fiindcă îi cunoaște pe toți locuitorii satului, pe care îi con-sideră „băieți cumsecade”, pe de altă parte fiind idignat că i se pun la îndoială funcția și autoritatea.

”Nu înțelegea dacă atitudinea lui era consecința superficialității cu care-și exercita funcția sau reprezenta un semnal îngrijorător al obstrucționismului la care trebuia să se aștepte din partea micii comunități montane. În orice caz, Teresa nu mai era dispusă s-o tolereze.” 

   Un primar irascibil, mai preocupat de starea materială a localitații și a oamenilor decât de integritatea lor fizică și care sabotează toate măsurile de siguranță implementate de „străini”.

”– Ucigaș în serie? izbucni bărbatul fără a-i răspunde la salut. Vă dați seama ce înseamnă asta pentru sat? Falimentul!  […]
– Sezonul de schi tocmai a început, iar vacanța de Crăciun se apropie, spuse printre dinți. O imagine compromisă înseamnă hoteluri goale și piste de schi pustii.”

   Natura neîmblânzită, ”de o frumusețe primitivă, genul care te face să-ți pierzi punctele de referință”, e cu adevărat un personaj în sine; păduri milenare, chei maiestuoase, cascade în culorile curcubeului, râuri de smarald, trecători, râpe și podețe suspendate, peșteri și grote misterioase – toate creează impresia unui Eden de început de lume în care însă Răul s-a strecurat deja, dacă luăm în considerare chiar și numai defrișările ce au loc în zonă, pentru a face loc noii ba-ze de schi, fără a mai socoti tot ceea ce s-a întâmplat acolo înainte și după acest moment cu efect declanșator.

PantaRhei, CC BY-SA 4.0 via Wikimedia Commons

 Sunetele pădurii, ciripitul păsărilor, croncănitul corbilor, chemările bufnițelor, clipocitul apelor repezi, foșnetele frun-zelor ori ale zăpezii ce alunecă de pe crengile copacilor, șuierul vântului, culorile anotimpurilor în schimbare, casele pastelate din centrul satului, mirosul mușchiului jilav, al frunzelor în descompunere, al sângelui, rășina lemnelor tăiate, aroma mierii și a fânului, parfumul de gheață al râului, gustul ceții, cartea abundă în stimuli audio, vizuali, olfactivi, tactili, gustativi, și nu întâmplător, dat fiind că simțurile, ori lipsa lor, au un rol important în poveste.

   Scriitura lină, adesea poetică, te poartă pe nesimțite, cale de peste 300 de pagini către finalul poate previzibil, cum au zis unii (date fiind convențiile unui roman polițist, printre care se numără și aceea că ”the final boss”, dacă îi putem spune așa, e întotdeauna cineva cu care ne-am mai întâlnit iar opțiunle erau destul de limitate) dar nu mai puțin inci-tant.

   Mi-a plăcut faptul că informațiile furnizate de capitolele în care alternează trecutul și prezentul, relatate din punctele de vedere ale diferitelor personaje, se adună într-un final, asemenea unor pârâiașe firave, într-o cascadă de revelații zguduitoare, ultimele capitole fiind cele mai pline de acține și adrenalină.

   Din punctul meu de vedere, Flori deasupra infernului fost o carte de 5 stele, și nu doar din cauză că a reușit să mă scoată dintr-un reading slump mai lung chiar și decât somnul frumoasei din pădurea adormită. Nici chiar cele mai bine cotate cărți scrise de autorii mei preferați nu au reușit minunea produsă de romanul ăsta de care m-am apucat într-o doară, fără să am mari așteptări. Cum spuneam și în alte recenzii, întotdeauna am avut o slăbiciune pentru căr-țile în care crimele din prezent, petrecute de obicei în mici așezări unde se presupune că oamenii se cunosc între ei, își au rădăcina în trecutul pe care toți îl cred uitat și îngropat. Mi-aș dori ca Litera să publice și restul cărților care o au ca protagonistă pe Teresa Battaglia, chiar dacă n-am mari speranțe, după toate experiențele neplăcute cu editurile românești, când vine vorba de serii neterminate.

   Din ce-am văzut, RAI a ecranizat Flori deasupra infernului, însă trailerul serialului TV m-a dezamăgit: Elena Sofia Ricci nu seamănă absolut deloc cu Teresa (păr blond strâns într-o coadă lungă în locul bob-ului de un roșcat violent, un fes normal în locul celui țipător, cu paiete, nu pare câtuși de puțin supraponderală și, chiar dacă actrița e născută în 1962, personajul pare mult mai tânăr) iar multe întâmplări, inclusiv amuzantul prim contact dintre ea și Marini, sunt total diferite. N-am să înțeleg niciodată de ce casele de producție/studiourile de film cumpără drepturile unui bestseller ca mai apoi să schimbe totul în scenariul filmului…