Fight Club-Chuck Palahniuk
Titlu original: Fight Club
Traducerea: Dan Croitoru
Editura: Polirom
Colecția: BIBLIOTECA POLIROM. Actual
An apariție: 2018
Nr pagini: 264
Goodreads: 4,18
Rating personal: 4/5
Care au fost primele mele gânduri în timp ce citeam Fight Club? Dacă vreți să vă stricați ziua cu niște chestii imposibil de abjecte, luați Fight Club. Dacă vreți să vă îngroziți fără implicarea unui horror (roman sau film), îndrăzniți și deschideți Fight Club. Dacă vreți să deveniți brusc religioși și să-i mulțumiți lui Dumnezeu că nu sunteți asemenea eroilor căr-ții, citiți Fight Club! Probabil veți afla mai mult decât ați fi vrut despre fabricarea săpunului, a nitroglicerinei, a napal-mului, despre armele de foc și intrarea prin efracție.
Criticii spun că n-o poți lăsa din mână; criticii au probabil stomacul mai rezistent decât al meu, eu simțeam nevoia, la fiecare două-trei pagini, să fac o pauză și să-ncerc să-mi limpezesc mintea. Mă simțeam contaminată, mânjită. N-am mai fost atât de îngrețoșată din vremea când îl citeam pe Serge Brussolo…
Inadaptați, alienați, ratați, perverși, psihopați ? Eram atât de siderată încât nu reușeam să-mi pun gândurile în ordine, încercam să găsesc motivațiile comportamentului deviant, de unde vine apetitul pentru violență, distrugere și auto-distrugere și, negăsindu-le, începusem să-mi pun la îndoială gustul și inteligența, cum se întâmplă de obicei când nu găsești nimic bun de spus despre un lucru pe care ceilalți îl consideră excepțional. Am continuat să citesc, adevărul e că n-am abandonat niciodată vreo carte iar asta chiar nu se lasă abandonată, continuă să-ți sape în creier asemenea paraziților din poveste.
Și apoi am înțeles: Palahniuk se joacă, un mic joc pervers cu mintea cititorului, împletind o mulțime de teme, jon-glând cu spaimele noastre; probabil efectul asupra conaționalilor săi a fost mult mai intens, fiindcă ei se află chiar acolo, în miezul problemei: modul de viață american, visul american și toate celelalte chestii roșii-alb-albastre.
”Suntem copiii mijlocii ai istoriei, educați de televizor să credem că într-o zi o să ajungem milionari, staruri de cinema și vedete rock, dar asta n-o să se-ntâmple. Și tocmai învățăm chestia asta, spune Tyler. Așa că nu te pune cu noi.”
Autorul ia ideea de alienare și o extinde până dincolo de extreme, ia tipul de personaj atât de prezent în filmele independente și-n literatura underground, marginalul, ratatul, inadaptatul și-l dublează, la figurat, la propriu, pune în scenă mama anarhiilor, haosul tuturor haosurilor, ne testează limitele.
Ne-am obișnuit cu ideea psihopatului singuratic, supărat pe lume, pe Dumnezeu, pe societate, gata să comită acte reprobabile pentru a atrage atenția asupra lui ori a cauzei sale. E deja banal, fumat, a intrat în cultura pop și-n folclorul urban. Cum ar fi, se întreabă Palahniuk, dacă un astfel de tip, diabolic de inteligent, carismatic – ”[…]Curajul și inteli-gența sa. Sângele său rece.Tyler e simpatic, fermecător, puternic și independent, iar bărbații îl respectă și așteaptă de la el să schimbe lumea în care trăiesc.” – i-ar mobiliza pe toți cei asemenea lui, le-ar da un crez, o direcție, un țel? E un coșmar de neimaginat, aproape la fel de cumplit ca revolta mașinilor din seria Terminator ori cea a animalelor din romanul lui Orwell…
Remake of Tyler Durden’s business card from
the film adaptation of Fight Club
Michaelpreid, CC BY-SA 4.0, via Wikimedia Commons
Și mi-am dat seama că nu degeaba acoliții lui Tyler Durden sunt numiți ”maimuțe spațiale”: ideea revoltei tuturor acestor albine care asigură servi-ciile în stupul societății e la fel de șocantă ca răsturnarea ordinii în Planeta maimuțelor a lui Boulle. Faptul că cei care o înfăptuiesc sunt asemenea ție, ființe umane, nu roboți ori animale, nu face lucrurile mai puțin terifiante, dimpotrivă, ar putea fi oricine, chiar și vecinul tău, colegul tău ori polițistul venit – speri tu – să te ajute.
”Noi suntem cei care-ți spălăm rufele, îți gătim mâncarea și-ți servim cina. Noi îți facem patul. Noi te păzim când dormi. Noi conducem ambulanțele. Noi îți direcționăm apelurile telefonice. Suntem bu-cătari, șoferi de taxi și știm totul despre tine. Noi îți procesăm polițele de asigurări și plățile cu cardul de credit. Îți controlăm viața.”
„Prima regulă a Fight Club-ului e să nu vorbești despre Fight Club.”
Probabil că o mulțime de recenzii au început, încep și vor începe cu replica aceasta emblematică, mărturisesc c-am fost și eu tentată. De ce să scrii ( încă) o recenzie la Fight Club? Atât cartea cât și filmul au probabil recenzii cât pen-tru o sută de ani, însă, cum spuneam și la Maestrul și Margareta, textul ăsta e de fapt încercarea mea de a-mi pune gândurile într-o binecuvântată ordine și de a exorciza ultimele rămășițe ale cărții din creierul meu. Cu siguranță,
Fight Club este cel mai provocator roman pe care l-am citit vreodată, întunecat, atroce, violent și tot atât de caustic precum leșia care, în combinație cu apa, se înfierbântă până la două sute de grade și-ți desființează amprentele.
”Știu asta pentru că Tyler știe asta”.
Ecranizare de excepție în 1999, în regia lui David Fincher, cu Brad Pitt, Edward Norton, Helena Bonham-Carter în rolurile principale, avându-i în distribuție și pe Jared Leto, Meat Loaf, Zach Grenier.