Clubul Îngerilor—Luís Fernando Veríssimo
Titlu original: O Clube dos Anjos
Traducerea: Micaela Ghițescu
Editura: Curtea Veche
Colecția: Byblos
An apariție: 2005
Nr pagini: 160
Cotație Goodreads: 3,79
Rating personal al cărții: 4/5*
Zece prieteni—Abel, Daniel, João, Marcos, Paulo, Pedro, Samuel, Saulo, Tiago şi Ramos—care au crescut împreună, s-au maturizat împreună şi, avându-l pe Ramos drept mentor şi conducător, au înfiinţat Clubul Chifteluţei, un grup select de gurmanzi, cu reguli bine stabilite.
„La început Ramos era singurul gourmet autentic din grup. El ne-a catehizat, a înveşmântat cu ordine şi stil foamea noastră.[...]. Ramos ne-a învăţat că exercitam o artă unică şi că gastronomia era o plăcere culturală cum nu mai exista alta, deoarece niciuna nu aducea cu sine o asemenea provocare filozofică: aprecierea ducea la distrugerea a ce fusese apreciat, venerarea şi deglutiţia se confundau, niciun alt act nu se putea egala cu mâncatul ca exemplu de percepţie senzorială a unei arte, a oricărei arte, cu excepţia, credea el, de a-şi trece mâna peste fundul lui David de Michelangelo.”
Erau tineri şi bogaţi, de familie bună, turbulenţi şi rebeli, bârfiţi şi invidiaţi, lumea întreagă era la picioarele lor. 22 de ani mai târziu, mai bătrâni dar fără a fi mai înţelepţi, obezi, măcinaţi de vicii şi boli, după căsnicii multiple eşuate, ratări, averi tocate şi falimente, prietenia lor se destramă văzând cu ochii iar Clubul Chifteluţei e pe punctul de a se dizolva, moartea lui Ramos fiind principalul motiv pentru acest lucru.
Locul lui a fost luat de André însă acesta n-are nimic din charisma celuilalt iar prezenţa lui, cât şi a soţiilor la dineurile rezervate altădată exclusiv membrilor clubului, e un alt motiv pentru dispute.
În acest moment de cumpănă, Daniel îl întâlneşte pe Lucídio, un maestru bucătar excepţional, care îl cucereşte cu o poveste bizară—Daniel fiind de-a dreptul dependent de „istorii improbabile”—şi cu promisiunea unor delicii culinare care le vor reda „motivaţia, iluzia, pofta”.
„Nu există nimic pe lume care să semene cu savoarea unui fugu crud, Daniel. Iar plăcerea de a mânca fugu e întreită de riscul morţii. Perspectiva de a muri în orice clipă, în câteva secunde, produce o reacţie chimică ce măreşte savoarea fugu-lui. Poţi să mănânci fugu normal, în Japonia, preparat de maeştri specializaţi, cu un risc minim. Dar la Kushimoto, o dată pe an, se mănâncă fugu cu o posibilitate reală de a nu supravieţui primei înghiţituri. Nu există experienţă gastronomică egală cu asta. De aceea e secretă societatea. Este clubul de gourmets cel mai exclusivist din lume.”
Totul însă are un preţ, ba chiar unul ridicat; la primul dineu vedeta serii este boeuf-ul burguignon, felul de mâncare preferat de Abel care îşi plăteşte extazul cu viaţa. La al doilea ospăţ, André este cel care sucombă, arma crimei fiind o delicioasă paella.
„Memorabilă paella. Precedată de toasturi cu şampanie în amintirea lui Ramos şi Abel şi de scoici cu o delicată mousse de somon. Eram cu toţii euforici, în pofida morţii lui Abel. Primul dineu al lui Lucídio ne convinsese că Clubul Chifteluţei putea fi salvat prin pofta de mâncare, chiar dacă nu ne mai iubeam ca pe timpuri şi ne zvârliserăm vieţile pe fereastră.”
La cel de-al treilea, pare evident că decesele se succed în ordine alfabetică, următorul ar trebui să fie Daniel, totuşi, felul de mâncare anunţat, canard á l’orange, este preferatul lui João. Şi cu toate acestea, niciunul dintre cei doi nu absentează, atraşi de mâncarea fabuloasă şi de excitaţia provocată de apropierea morţii.
„João gemea la fiecare înghiţitură. Niciodată nu gustase un sos á l΄orange ca acela. Iar eu mărturisesc că perspectiva morţii îmi accentua plăcerea mâncatului. Era adevărat ce spusese Lucídio despre fugu, riscul morţii afecta chiar şi papilele gustative, gusturile dobândeau o definiţie inedită, mâncai într-o stare de exaltare, aproape de euforie”.
Pe măsură ce dineurile continuă, apar bineînţeles suspiciunile, rudele celor decedaţi protestează, ameninţă cu autopsii şi anchete, lumea începe să bârfească, membrii supravieţuitori devin nişte paria, la crème de la crème de altădată sunt consideraţi acum nişte ciudaţi cu gusturi perverse.
La final aflăm motivaţia lui Lucídio, a celorlalţi însă e mai greu de înţeles.
„-De ce ne otrăveşte? -Ai pus întrebarea greşit. -Care-i întrebarea corectă? -De ce ne lăsăm otrăviţi?”
În ciuda numelor cu rezonanţe biblice şi a poreclei de „îngeri” primită în adolescenţă, n-au nimic din nişte sfinţi.
”Grupul, grupul. O adunătură de rataţi şi de inutili care n-au făcut nimic în viaţă decât să se ghiftuiască şi să-i nenorocească pe ceilalţi. Numeşte-mi unul care să fi făcut ceva care să merite.”
Se simt oare vinovaţi şi doresc să-şi primească astfel binemeritata pedeapsă? Sunt sclavi ai papilelor gustative, robi ai simţurilor, ascuţite şi mai mult de perspectiva morţii în timp ce instinctul de conservare s-a tocit de prea multe excese? O resemnare mioritică ori o alegere făcută în mod conştient, fiindcă a-ţi cunoaşte momentul şi cauza morţii „echivala cu a primi în dar o intrigă, o tramă, toate avantajele literaturii poliţiste asupra vieţii. A-ţi cunoaşte soarta echivala cu a te fi uitat la sfârşitul cărţii.”
Oricare ar fi cauza, convivii, asemenea muştelor atrase de miere, ştiu că îşi vor găsi sfârşitul mâncând ceea ce le place cel mai mult dar se simt incapabili să decline invitaţia mortală.”Ciudat de drepţi sunt zeii, când păcatul ce ne-a plăcut să-l facem ni-i pedeapsa”. (Shakespeare, Regele Lear). Citatul, menţionat de Lucídio, ar putea fi epitaful perfect pentru fiecare dintre ei.
O altă carte în care mâncarea are un rol principal, o altă poveste în care foamea, pofta, lăcomia şi arta culinară se împletesc cu moartea, însă Clubul Îngerilor e la polul opus în raport cu Manualul Canibalului, chiar dacă amândouă sunt considerate romane noir, nu veţi avea parte de chestii hidoase, groteşti ori şocante citind aceste pagini. Pe de altă parte, nici descrieri savuroase ale unor luxuriante feluri de mâncare nu veţi întâlni, autorul fiind, din acest punct de vedere, mult mai frugal decât Balmaceda, motiv pentru care lectura n-a durat la fel de mult ca în primul caz.
M-a amuzat—Luis Fernando Veríssimo are un umor special, de factură proprie, m-a întristat pe alocuri, m-a făcut să analizez relaţia noastră cu mâncarea şi să reflectez la consideraţiile lui Ramos asupra exceselor care, în opinia lui, deosebesc omul de animal. Mi s-a părut interesant felul în care acesta pare mai viu decât oricare dintre ceilalţi, prezent mereu în sufletul, gândurile şi amintirile lor. Şi mi-a plăcut la nebunie finalul deschis care te lasă întrebându-te dacă replica lui Lucídio, „În fond încă nu ţi-am făcut un gigot d΄agneau”, este o ameninţare la adresa lui Daniel ori doar „începutul unei frumoase prietenii”…