Agathele-Kathleen Glasgow, Liz Lawson
Titlul original: The Agathas
Traducător: Iris-Manuela Anghel
Editura: Storia Books
An apariție: 2023
Nr. pagini: 416
Goodreads: 3,92
Rating personal: 4,5/5*
Castle Cove. Proprietăți vaste, garduri înalte, case grandioase, terase imense, pe măsura ego-urilor celor bogați și puternici care au transformat locul într-un al doilea Palm Beach. Opulența e cuvântul de ordine, una ca-n filme, ceea ce nu e surprinzător, având în vedere că majoritatea locuitorilor sunt ”cineva” în industria cinematografică/de divertisment.
”Casa mă domină cu imensitatea ei. Nu mă miră că e cât un mamut; ăsta e standardul în Castle Cove, unde oamenii au piscine interioare, cinematografe şi săli de bowling. Numai iahturile de la Clubul de Iahting sunt nişte conace plutitoare. Dacă ceva nu e revoltător de mare, n-are ce căuta în Castle Cove.”
Pe mine însă, numele m-a dus cu gândul la Crystal Cove (unde se petrece Scooby-Doo! Mystery Incorporated, preferatul meu dintre toate animațiile cu gașca Scooby), Cabot Cove, unde au loc investigațiile Jessicăi Fletcher în Verdict, crimă, Burning Cove sau Scargill Cove din romanele Amandei Quick (Jayne Ann Krentz) sau chiar și Cedar Cove al lui Debbie Macomber, într-o mai mică măsură. În viziunea mea, toate orășelele care au „Cove” în denumire sunt inevitabil destinate să aibă parte de mistere, crime și întâmplări neobișnuite. Nici Castle Cove nu face excepție:
”— […] Aţi uitat de Remy Jackson? N-au găsit niciodată făptaşul.
— Multe cazuri au rămas neelucidate. Vă mai aduceţi aminte de Mona Moody? Starul de cinema care a murit la Castelul Levy în anii 1930? intervine Zora, pe un ton grav. Atât de multe mistere în frumosul nostru orăşel de coastă!”
Părăsită de Steve pentru cea mai bună prietenă a ei, Brooke, Alice Ogilvey, mare admiratoare a Agathei Christie, decide să facă același lucru pe care l-a făcut celebra scriitoare când Archibald Christie i-a cerut divorțul: urcă în mașină și dispare timp de câteva zile, punând-și pe jar familia, prietenii și autoritățile care cred că a fost răpită.
La întoarcere, pe lângă arestul la domiciliu, prețul plătit pentru irosirea resurselor poliției, se trezește că a devenit persona non grata în grupul celor populari, din care făcuse parte împreună cu cele mai bune prietene ale ei: (Helen) Park, (Brooke) Donovan, (Rebecca) Kennedy, (Ashley) Henderson – fiindcă Elitele preferă să li se spună pe numele de familie. Devenite de-acum inamice declarate, cele patru se comportă precum celebrele „mean girls” din filmele cu adolescenți americani iar Alice nu prea face față situației, deși încearcă să dea impresia asta.
”Îmi pun o mască lipsită de expresie, îmi arunc părul peste umeri şi descui uşa dulapului. Ştiu că toată lumea mă priveşte. Aşteaptă să vadă ce am de gând să fac. Dacă o să reacţionez.
Dar nu o fac. Şi asta pentru că nu-mi pasă.”
Colac peste pupăză, din cauza notelor în scădere (”Știu că nu sunt proastă; doar că școala nu m-a interesat niciodată prea tare”), dna Westmacott*, consiliera școlii, consideră că are nevoie de meditații la anumite materii. Intră în scenă Iris Adams, o adolescentă de aceeași vârstă, aflată însă la polul opus al spectrului social din Castle Cove.
(*Westmacott, un nume care presupun că nu a fost ales la întâmplare într-o carte cu titlul Agathele, ale cărei capitole – cele relatate din perspectiva lui Alice – încep cu un citat din romanele Agathei Christie…acesta fiind unul dintre pseudonimele autoarei, Mary Westmacott, folosit pentru ficțiunile ei „non mystery”.)
Iris face parte dintre Excluși („Pentru că – și pregătiți-vă pentru asta – suntem săraci.”), e fiica unei femei care servește băuturi într-un bar de mâna a III-a, locuiește cu chirie „într-un apartament mizerabil de la malul mării, cu instalația electrică defectă” și visează să plece pentru totdeauna, cât mai departe de Castle Cove, sperând la o viață mai bună.
”Uneori am senzaţia că navighez de-o viaţă printre stânci abrupte şi aş vrea doar să simt din când în când atingerea fină a nisipului.”
Chiar dacă participă amândouă la unele cursuri, Alice nici măcar nu știe cum se numește noua ei meditatoare, deși figura îi e cunoscută, chestie care o face să se simtă prost pe moment deși consideră că ”dacă ar fi să-mi petrec timpul aflând numele tuturor elevilor de la şcoală, n-aş avea timp să mai fac mare lucru în rest”.
Nici Iris nu are o părere mai bună despre Alice:
”—[…] E mai deşteaptă decât crezi. Am sentimentul că Alice are nevoie de cineva care să aibă încredere în ea. Asta e cheia.
—Doamnă Westmacott, îi răspund, nu vreau să fiu nepoliticoasă, dar nu pot să fiu terapeutul ei. Îi dau meditaţii şi atât.
—[…] Poate că o să vă împrieteniţi. Lumea e plină de lucruri improbabile, adaugă zâmbind. N-ar fi ceva atât de cumplit – să ai o prietenă.
—O! îi răspund, dând să plec. Ar fi, dacă prietena respectivă e Alice Ogilvie.”
În seara petrecerii de Halloween, care se ține la castelul Levy, construit cu 80 de ani în urmă de străbunicul lui Brooke, Alice, care n-a fost invitată, simte nevoia imperioasă și inexplicabilă – „Pe cuvântul meu, uneori nu știu ce-i în capul meu!” – de a da buzna peste invitați. (Mda, cunoaștem, a fost primul meu gând, pregătindu-mă pentru o nouă MacKayla Lane, din fericire n-a fost cazul)
Rezultatul e o scenă umilitoare, o retragere cu coada între picioare și o ceartă urâtă între Steve și noua lui iubită, din cauză că acesta, fiind în general un tip de treabă, mai cu bun simț decât ceilalți din Elite, s-a arătat mult prea amabil cu Alice.
A doua zi, Brooke, care fugise plângând în pădure, e de negăsit. Nimeni nu știe unde este, unde și-a petrecut noaptea, nu răspunde la telefon, dar nici măcar tatăl ei, antrenorul de baschet al liceului, nu pare îngrijorat de dispariția ei. Gurile rele răspândesc zvonul că „s-a luat după Ogilvey” și s-a ascuns undeva doar ca să le dea o lecție lui Steve și/sau tatălui ei, cu care nu se mai înțelegea de la o vreme.
Întâmplător, la cearta dintre Steve și Brooke și la ieșirea înlăcrimată din scenă a acesteia, a fost martoră și Iris care, în urmă unui atac de panică, își părăsise apartamentul pentru o plimbare nocturnă. Îi place să petreacă timpul la punctul de belvedere deși e un loc periculos, stânci abrupte, bătute la bază de valuri înspumate. Ba chiar a încercat să se ducă după ea, uimită că „prietenii” ei filmau cearta fără să intervină însă Brooke dispăruse fără urmă după o cotitură.
Chestia cu „s-a luat după Ogilvey” o face pe Alice să se simtă vinovată și furioasă. Și total neîncrezătoare în capacitățile poliției locale de a rezolva misterul, mai ales că investigatorul principal, detectivul Thompson, o consideră o pacoste de nota 10 după dispariția ei din vară și nici nu stă să-i asculte motivele pentru care crede că dispariția lui Brooke e mai mult decât o „farsă publicitară”. Iris încearcă același sentiment din motive diferite, simte că ar fi trebuit să facă mai mult în seara dispariției lui Brooke, nu să renunțe de la prima încercare și să se ducă acasă. Nici ea nu are o părere bună despre poliția locală, având în vedere atitudinea pe care au avut-o când, împreună cu mama ei, s-au confruntat cu o situație de abuz domestic.
”Şi, brusc, mă cuprinde furia. Spumeg practic de furie. Am senzaţia că nimeni n-o caută pe Brooke din cauza mea şi poate că o parte din mânie este, de fapt, ruşine, prea bine, dar la dracu’ cu toate astea!”
”Ţin la Brooke. Adică nu-mi place de ea, dar tot o iubesc, dacă are sens. Şi sunt îngrijorată.”
”Scenele din noaptea aia mi se derulează necontenit prin minte. O revăd pe Brooke certându-se cu Steve, care nu părea Steve, fugind apoi pe lângă mine, ca, în final, când am ajuns la curba din autostradă, să văd doar drumul pustiu.”
”— Sunt ultima persoană care a văzut-o, murmură, în timp ce vântul aprig îi înăbuşă cuvintele. Ar fi trebuit să fac mai mult. Să alerg mai repede, să rămân prin preajmă. Să chem poliţia pe loc.”
Datorită eforturilor lor și cu ajutorul celor din clubul de criminalistică – prieteni de-ai lui Iris, din gașca Exclușilor – Brooke este găsită, din nefericire, fără suflare, la baza stâncilor de la punctul de belvedere. Steve este principalul suspect și e arestat imediat dar fetele nu sunt convinse, ceva li se pare „putred”, așa că își pornesc propria investigație, cu „binecuvântarea” lui Ricky Randall, fosta babysitter a lui Iris, actuala avocată din oficiu a tânărului.
”— Indiferent ce aveţi de gând să faceţi, încercaţi să rămâneţi în viaţă. Cei care-şi bagă nasul unde nu le fierbe oala sfârşesc adesea morţi. Iar Castle Cove nu mai are nevoie de alte fete moarte, aţi înţeles?”
”Agathele” noastre dau dovadă de inteligență, ingeniozitate, cunoaștere a naturii umane, ceva talente infracționale neașteptate, îndrăzneală și un pic (mai mult, de fapt) de nesăbuință. Își găsesc și aliați, unii chiar surprinzători, leagă prietenii pe care nu le-ar fi anticipat în veci – în special Alice care, în circumstanțe diferite, nici nu s-ar fi gândit măcar să se uite de două ori la vreunul dintre Excluși-, se ceartă, se împacă, fac greșeli dar merg mai departe și rezolvă cazul într-un mod spectaculos, într-un final tensionat, demn de un film de acțiune.
”Oftez. Profesia de detectiv te pune în tot felul de situaţii la limita legii.
—Singurul mod prin care pot justifica această misiune este faptul că profesorii ne cer mereu să aplicăm poveşti fictive în viaţa noastră reală, aşa că tot ce facem este cercetare aplicată, îi spun lui Alice.
—Şi câteva delicte pe lângă, fireşte, murmură ea.
Trag adânc aer în piept şi apoi îl elimin încet, încet, încet.
—Ce-ai făcut din viaţa mea, Alice Ogilvie?! şoptesc eu.”
Am crezut, având în vedere că sunt două autoare iar capitolele sunt scrise alternativ din perspectiva celor două, stilurile lor vor fi diferite. Încă din primul capitol observăm că Alice pune emfază pe unele cuvinte, atât în gând, cât și verbal. Apoi a venit capitolul 2 și Iris se exprimă identic. Ori absolut toți adolescenții americani au acest obicei, ori autoarele n-au stiluri distincte…
Ăsta ar fi singurul meu reproș, fiindcă, în lipsa unor elemente specifice, care să le diferențieze stilul de a vorbi, relata și gândi, alternarea celor două POV – puncte de vedere, perspective diferite – m-a derutat nu de puține ori, chiar dacă numele fiecăreia apare la începutul capitolelor respective.
Ce m-a mai deranjat – dar asta nu e o critică la adresa romanului, ci a editurii -, fonturile în carte se schimbă aleatoriu, ceea ce e obositor, pentru că deși înțeleg nevoia de a diferenția SMS-urile și textul știrilor de restul narațiunii, chestia asta nu e făcută constant și nu pare să respecte vreo regulă. Unele fonturi au literele atât de inghesuite unele în altele încât atunci când sunt bold și minuscule, rândurile devin aproape ilizibile.
În rest am găsit Agathele foarte antrenantă, cu o poveste bine închegată, plină de suspans, cu răsturnări de situație care te țin cu sufletul la gură, amuzantă, dinamică – datorită amestecului de ingrediente care condimentează povestea și adaugă elemente caracteristice vieții din secolul în care trăim: breaking news, relatări și informații de pe site-uri de știri, articole din gazeta locală, interviuri, transcrieri ale interogatoriilor, SMS-uri, mesaje din grupuri de chat, comentarii la postări pe Instagram, TikTok, Facebook, Twitter.
Deși poate părea caraghios că spun asta despre un mystery young adult, cartea poate fi considerată o radiografie a societații, nu neapărat doar americane, așa cum se reflectă ea pe internet la ora actuală: mentalitatea internauților, modul în care funcționează manipularea în mediul online, modul în care opinia publică, dirijată în direcția dorită, poate deveni catalizatorul unor schimbări majore în viața reală, efectul „de turmă”, ușurința cu care se inflamează contraopinenții, curajul pe care ți-l dă anonimitatea, faptul că majoritatea oamenilor sunt ușor atrași de teorii conspiraționiste, atâta timp cât acestea vin să confirme prejudecăți ori idei pe care le aveau deja dar într-o formă mai vagă ori diluată. Felul în care – în Agathele dar nu numai -, se rostogolește la vale bulgărele de zăpadă al zvonurilor, până devine o ditamai avalanșa, e și amuzat, și înspăimântător.
”—Trebuie să folosim metodele cele mai potrivite ca să încingem spiritele, îi spun eu. Unde îşi expun oamenii părerile despre lucruri pe care nu le cunosc? Unde îşi iau doza necesară din teoriile conspirative?
—Pe internet, fireşte! răspunde Alice, râzând.
—Exact, îi spun, încuviinţând din cap. Trebuie să ajungem la adulţi şi la stimaţii noştri colegi acolo unde îşi pierd vremea cel mai mult. Adulţii, pe Facebook; colegii noştri îşi varsă sufletele pe TikTok şi pe Instagram.”
Adăugați la toate asteaasta personajele atașante – simpatice, complexe, realiste, convingătoare, într-un cuvânt memorabile – mda, cum spuneam mai sus, nici mie nu-mi vine să cred că spun asta despre eroii unui mistery Young Adult – nu-i de mirare că n-am putut lăsa Agathele din mână, ceea ce nu mi s-a mai întâmplat de multă vreme. Tot ce sper e ca volumul doi să apară și la noi și să se ridice la nivelul primului, pe care îl recomand din toată inima!