În viața fiecărui om, necazurile apar ca o realitate inevitabilă. Boala, lipsurile, nedreptățile, pierderile sau ispitele sufletești sunt încercări care, de multe ori, zguduie credința și liniștea inimii.
Cum ne învață Dumnezeu prin necazuri
Însă în înțelepciunea Sfinților Părinți ai Bisericii, necazul nu este privit doar ca o pedeapsă sau ca un rău fără sens, ci ca o lucrare pedagogică a lui Dumnezeu, menită să vindece, să curețe și să aducă omul la adevărata cunoaștere de sine și de Dumnezeu.
Un cuvânt de mare profunzime ne este lăsat de Sfântul Maxim Mărturisitorul, care sintetizează atitudinea corectă a creștinului în fața suferinței:
„Omul cuminte poartă cu mulţumire necazurile, nefăcând pe nimeni vinovat pentru ele, decât păcatele sale.”
Acest adevăr duhovnicesc deschide o întreagă perspectivă asupra modului în care suntem chemați să înțelegem și să trăim necazurile.
Omul cuminte și asumarea necazurilor
Pentru Sfântul Maxim, „omul cuminte” nu este doar cel înțelept din punct de vedere intelectual, ci omul care trăiește în luminarea harului, cunoscând legile duhovnicești ale vieții. Un astfel de om nu caută vinovați în afara sa atunci când este încercat, ci privește cu sinceritate înlăuntrul propriei inimi.
A purta necazurile „cu mulțumire” nu înseamnă a ne bucura de suferință, ci a primi cu smerenie voia lui Dumnezeu, având convingerea că nimic nu se întâmplă fără rost. Mulțumirea este expresia încrederii că Dumnezeu lucrează și prin durere, nu doar prin bucurie.
Asumarea necazurilor ca urmări ale propriilor păcate nu este o formă de autocondamnare bolnăvicioasă, ci o recunoaștere a responsabilității personale. Omul cuminte știe că păcatul rupe armonia dintre om și Dumnezeu, iar necazurile sunt adesea consecințe sau medicamente menite să vindece această ruptură.
Puterea tămăduitoare a judecăților dumnezeiești
Sfântul Maxim Mărturisitorul continuă spunând:
„Omul cuminte, gândindu-se la puterea tămăduitoare a judecăţilor dumnezeieşti, poartă cu mulţumire necazurile care-i vin prin ele.”
Judecățile lui Dumnezeu nu sunt acte de răzbunare, ci lucrări vindecătoare. Ele seamănă cu bisturiul chirurgului: dureros, dar necesar pentru salvarea vieții. Dumnezeu, ca un Părinte iubitor, îngăduie încercările pentru a tăia patimile, a opri căderi mai mari și a aduce omul la pocăință.
Când necazul este privit din această perspectivă, el nu mai este o povară absurdă, ci un prilej de curățire și întărire sufletească. Omul nu se mai revoltă, ci începe să caute sensul duhovnicesc al suferinței: „Ce vrea Dumnezeu să-mi descopere prin aceasta?”
Nebunia duhovnicească a cârtirii
În contrast, Sfântul Maxim descrie atitudinea celui lipsit de discernământ:
„Iar cel nebun, necunoscând providenţa atotînţeleaptă a lui Dumnezeu, păcătuieşte şi când e mustrat, socotind fie pe Dumnezeu, fie pe oameni ca pricinuitori ai relelor sale.”
Aici, „nebunia” nu este una intelectuală, ci o orbire duhovnicească. Omul care nu cunoaște purtarea de grijă a lui Dumnezeu cade în cârtire, revoltă și judecarea aproapelui. El Îl acuză pe Dumnezeu de nedreptate sau îi învinovățește pe oameni, fără să-și cerceteze propriul suflet.
Această atitudine nu doar că nu vindecă suferința, ci o adâncește, transformând necazul într-un izvor de păcat: mânie, deznădejde, ură, răzvrătire. Astfel, omul păcătuiește chiar și atunci când este mustrat spre îndreptare.
Necazurile ca școală a smereniei
Mulți Sfinți Părinți subliniază că necazurile sunt una dintre cele mai sigure căi spre smerenie. Fără ele, omul se încrede excesiv în sine, în puterile și realizările sale.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune, pe scurt, că necazurile îl fac pe om mai atent la sufletul său decât orice predică. În vreme de liniște, omul uită de Dumnezeu; în vreme de suferință, începe să se roage cu lacrimi.
Sfântul Isaac Sirul arată că nimeni nu poate dobândi adevărata cunoaștere de sine fără încercări, pentru că doar în necaz se vede măsura credinței, a răbdării și a nădejdii.
Răbdarea, rod al înțelegerii duhovnicești
Necazul purtat cu mulțumire naște răbdarea, iar răbdarea este una dintre cele mai mari virtuți creștine. Sfântul Apostol Pavel arată că „necazul lucrează răbdare, iar răbdarea, încercare, iar încercarea, nădejde”.
Sfinții au învățat că răbdarea nu este pasivitate, ci o lucrare lăuntrică profundă: înfrânarea gândurilor rele, păstrarea păcii inimii și refuzul de a cârti. Răbdarea transformă necazul dintr-o povară într-o scară spre cer.
Mulțumirea în necaz, semn al credinței vii
A mulțumi lui Dumnezeu în mijlocul durerii este un semn al credinței mature. Nu orice credincios ajunge la această măsură, dar toți sunt chemați să tindă spre ea.
Sfântul Siluan Athonitul spune pe scurt că harul vine atunci când omul primește încercarea fără cârtire. Mulțumirea atrage harul, iar harul aduce pacea care covârșește orice durere.
Această mulțumire nu este formală, ci izvorăște din convingerea adâncă că Dumnezeu nu părăsește pe nimeni și că fiecare necaz este îngăduit cu măsură, după puterea fiecăruia.
Necazurile ca pregătire pentru viața veșnică
Din perspectivă eshatologică, necazurile au și un rol pregătitor. Ele dezlipesc inima de cele trecătoare și o îndreaptă spre cele veșnice. Omul care a suferit cu răbdare și mulțumire nu se mai agață cu disperare de lumea aceasta, ci nădăjduiește în Împărăția lui Dumnezeu.
Sfântul Maxim Mărturisitorul ne învață, prin cuvântul său, că necazurile purtate corect devin mijloace de îndumnezeire, nu piedici în calea mântuirii.
A purta necazurile cu mulțumire este una dintre cele mai înalte forme de înțelepciune duhovnicească
Omul cuminte, așa cum îl descrie Sfântul Maxim Mărturisitorul, nu caută vinovați, nu se revoltă, nu deznădăjduiește, ci își vede păcatele, recunoaște purtarea de grijă a lui Dumnezeu și primește încercarea ca pe un medicament vindecător.
În această lumină, necazurile nu mai sunt un semn al părăsirii divine, ci o dovadă a iubirii lui Dumnezeu, Care voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină.