În viața liturgică a Bisericii Ortodoxe, începutul Postului Sfintelor Paști reprezintă unul dintre cele mai importante momente duhovnicești ale anului bisericesc.
Numit și Postul Mare, Păresimile sau Patruzecimea, acest post este perioada de pregătire pentru marea sărbătoare a Învierii Domnului și constituie cel mai lung și mai aspru dintre cele patru posturi de durată ale Bisericii.
Nu este doar o schimbare a regimului alimentar, ci mai ales o chemare la înnoire lăuntrică, la pocăință sinceră și la întoarcere către Dumnezeu.
Originea și evoluția Postului Mare
În primele trei secole creștine, durata și felul postirii înaintea Paștilor nu erau uniforme în tot spațiul creștin. Existau diferențe semnificative între comunități: unii credincioși posteau doar o singură zi, în Vinerea Patimilor, alții două zile: vineri și sâmbătă înainte de Paști.
Alte comunități țineau trei zile de post, unele o săptămână, iar altele chiar mai multe zile, ajungând până la șase săptămâni înainte de Paști. Această diversitate arată că Biserica primară căuta forma cea mai potrivită de pregătire pentru marea sărbătoare a Învierii. Treptat însă, rânduiala s-a uniformizat.
De la Păresimi la Săptămâna Mare
Spre sfârșitul secolului al III-lea, Postul Paștilor a fost împărțit în două perioade distincte. Prima era Postul Păresimilor, care dura până la Duminica Floriilor și avea o durată variabilă.
A doua perioadă era postul pascal propriu-zis, care ținea o singură săptămână: din Duminica Floriilor până la praznicul Învierii Domnului, adică Săptămâna Patimilor.
În timp, aceste perioade s-au unit în practica liturgică, formând structura actuală a Postului Mare, care cuprinde atât cele 40 de zile ale Patruzecimii, cât și perioada specială a Săptămânii Mari.
De ce se numește Patruzecime
Denumirea de „Păresimi” provine din latinescul quadragesima, care înseamnă „patruzeci”, iar termenul „Patruzecime” exprimă același lucru: durata simbolică de 40 de zile. Această denumire este întâlnită pentru prima dată în canonul 5 al Sinodului I Ecumenic, care confirmă existența unei perioade de post de 40 de zile înainte de Paști.
Conform hotărârii stabilite atunci, postul de 40 de zile se încheie în vinerea dinaintea Sâmbetei lui Lazăr. Sâmbăta lui Lazăr și Duminica Floriilor sunt considerate praznice aparte, cu rânduieli speciale. După acestea urmează Săptămâna Patimilor, care are un regim de postire și mai aspru și o intensitate liturgică deosebită.
Astfel, pe lângă cele 40 de zile ale Patruzecimii, există încă opt zile de post: Sâmbăta lui Lazăr, Duminica Floriilor și cele șase zile ale Săptămânii Mari care, deși sunt asociate Postului Mare, au practici liturgice și tipiconale diferite.
Semnificația biblică a celor 40 de zile
Durata de 40 de zile a Postului Paștilor nu este întâmplătoare, ci are o profundă bază biblică și simbolică. Potrivit tradiției teologice, această perioadă amintește de mai multe momente importante din istoria mântuirii, în care numărul 40 apare ca timp de pregătire, curățire și intervenție dumnezeiască.
În Vechiul Testament, potopul care a curățit pământul de păcate a durat 40 de zile și 40 de nopți. Poporul Israel a mâncat mană în pustie timp de 40 de ani înainte de a ajunge în pământul făgăduinței.
Moise a stat pe muntele Sinai 40 de zile pentru a primi Legea de la Dumnezeu. Ninivitenii au primit 40 de zile pentru pocăință, iar postul lor a adus iertarea divină.
Postul Mântuitorului, temelia Postului Mare
În Noul Testament, modelul suprem este chiar postul Mântuitorului Iisus Hristos, care a postit 40 de zile și 40 de nopți în pustie înainte de începerea activității Sale publice.
Prin această nevoință, El a sfințit postul și l-a arătat ca armă duhovnicească împotriva ispitelor. Prin urmare, cele 40 de zile ale Postului Mare nu sunt doar o tradiție disciplinară, ci un timp simbolic de urcuș spiritual, de luptă cu patimile și de pregătire pentru întâlnirea cu Dumnezeu.
Rolul Postului în Biserica veche
Postul Mare a fost rânduit de Biserică și ca perioadă de pregătire pentru catehumeni, adică acei oameni care se pregăteau să primească Sfântul Botez. În vechime, botezul se săvârșea adesea în noaptea de Paști, iar cei care urmau să intre în Biserică erau pregătiți prin post, rugăciune și catehizare intensă.
În același timp, postul a devenit și pentru credincioșii deja botezați un mijloc de pregătire sufletească pentru întâmpinarea cu vrednicie a Patimilor și Învierii Domnului. Astfel, întreaga comunitate creștină intra într-o perioadă de pocăință comună, de întoarcere la valorile Evangheliei și de înnoire a vieții duhovnicești.
Această dimensiune comunitară se păstrează până astăzi: începutul Postului Mare nu este doar un moment personal, ci o intrare a întregii Biserici într-un timp sacru.
Sensul duhovnicesc al începutului postului
Începutul Postului Sfintelor Paști nu trebuie înțeles doar ca o dată din calendar sau ca începutul unei perioade de restricții alimentare. În esență, el este începutul unei călătorii duhovnicești.
Biserica pregătește această intrare prin duminicile premergătoare: a Vameșului și Fariseului, a Fiului Risipitor, a Înfricoșătoarei Judecăți și a Izgonirii lui Adam din Rai, care formează un adevărat itinerar al pocăinței. Credinciosul este chemat mai întâi la smerenie, apoi la întoarcere, la responsabilitate pentru faptele sale și, în final, la dorul după raiul pierdut.
Astfel, începutul postului devine simbolic începutul întoarcerii omului către Dumnezeu.
Postul, mai mult decât abținere de la mâncare
Tradiția ortodoxă subliniază constant că postul alimentar nu este scop în sine. El trebuie însoțit de postirea minții, a limbii și a inimii. Fără rugăciune, milostenie, iertare și luptă împotriva păcatelor, postul alimentar rămâne doar o dietă.
Sfinții Părinți spun că adevăratul post înseamnă:
- oprirea de la răutate,
- împăcarea cu aproapele,
- ajutorarea celor săraci,
- înfrânarea gândurilor,
- participarea mai intensă la slujbele bisericii.
Începutul postului este, așadar, momentul în care creștinul își stabilește programul duhovnicesc: spovedanie, împărtășanie, citirea Sfintei Scripturi, participarea la Canonul Sfântului Andrei Criteanul și la Liturghiile Darurilor mai înainte sfințite.
Postul ca drum spre lumină
Toată structura Postului Mare este orientată spre lumină. Nu este o perioadă a tristeții fără speranță, ci una a pocăinței pline de nădejde. Chiar dacă slujbele sunt mai sobre, ele sunt pline de frumusețe și profunzime teologică, iar cântările vorbesc despre apropierea Învierii.
Începutul postului seamănă cu intrarea într-o școală duhovnicească, în care credinciosul învață din nou simplitatea, răbdarea, smerenia și iubirea. Fiecare zi devine un pas spre Golgota, dar și spre lumina Învierii.
Începutul Postului Sfintelor Paști reprezintă una dintre cele mai puternice chemări ale Bisericii la transformare interioară
Rânduit încă din primele veacuri creștine, întemeiat pe modele biblice și confirmat de practica liturgică universală, acest post este o adevărată cale de pregătire pentru întâlnirea cu Hristos Cel Înviat.
Pentru credinciosul ortodox, intrarea în Postul Mare nu este doar o obligație religioasă, ci o șansă de a începe din nou, de a lăsa în urmă păcatele, de a-și curăți sufletul și de a redescoperi bucuria comuniunii cu Dumnezeu.
Astfel, începutul postului devine începutul unei învieri lăuntrice, care pregătește inima pentru marea lumină a Sfintelor Paști, biruința vieții asupra morții și a iubirii dumnezeiești asupra păcatului.