,,Şi mulţi dintre cei care dorm în ţărâna pământului se vor scula, unii la viaţă veşnică, iar alţii spre ocară şi ruşine veşnică.” (Daniel 12, 2)
,, Nu vă miraţi de aceasta; căci vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui, Şi vor ieşi, cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii şi cei ce au făcut cele rele spre învierea osândirii.” (Ioan 5, 28-29).
Pentru Biserica Ortodoxă, legătura dintre cei vii și cei adormiți nu se rupe odată cu despărțirea sufletului de trup.
Dimpotrivă, ea continuă în chip tainic prin rugăciune, prin Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie și prin iubirea lucrătoare. De aceea, întrebarea: „ Care este pomenirea care aduce cu adevărat bucurie în Rai celor adormiți?” nu privește doar un ritual, ci însăși viața noastră.
Bucuria celor adormiți: mântuirea noastră
Cuvintele Cuviosului Paisie Aghioritul sunt limpezi și cutremurătoare: ceea ce le aduce cea mai mare bucurie celor adormiți este străduința noastră de a bineplăcea lui Dumnezeu, pentru a-i întâlni în Rai și a trăi împreună în viața veșnică. Adevărata pomenire nu se reduce la o masă festivă sau la un monument impunător.
Cel mai bun parastas este viața noastră trăită cu luare aminte, în pocăință și dor de Dumnezeu.
Când ne luptăm cu patimile, ne tăiem voia și ne curățim prin spovedanie și împărtășire, nu lucrăm doar pentru mântuirea noastră. Dezlipirea de cele materiale aduce ușurare și sufletelor celor adormiți din neamul nostru.
Cei adormiți se bucură când un urmaș trăiește aproape de Dumnezeu și se întristează când ne îndepărtăm de El. De aceea, merită osteneala să răstignim omul cel vechi prin pocăință, pentru ca omul cel nou să se nască în noi. Aceasta este pomenirea cea mai profundă.
Zadarnicia fastului exterior
Vedem adesea câtă străduință se face pentru înmormântări luxoase și morminte impresionante. Se cheltuiesc sume mari pentru monumente, coroane, flori și gesturi spectaculoase. Însă, dincolo de aparență, ce folos are sufletul din toate acestea?
Trupului îi este indiferent dacă este așezat într-un sicriu simplu sau bogat, într-un mormânt modest sau impunător. El este dat putrezirii. Nu simte mirosul florilor și nici nu are nevoie de exprimări formale ale durerii.
Sufletul însă trăiește. El nu mai primește senzațiile prin organele trupești, ci intră într-o altă stare de existență. De aceea, alte lucruri îi sunt de folos: rugăciunea, pomenirea la Sfânta Liturghie și milostenia.
A cheltui sume exagerate pentru aparențe, în timp ce săracii suferă, este o lipsă de discernământ. Mai ales în vremuri grele, a transforma durerea într-o competiție de fast înseamnă a pierde esențialul.
Puterea rugăciunii și a Sfintei și Dumnezeieștii Liturghii
Cel mai mare ajutor pentru cei adormiți este rugăciunea sinceră. Atât rugăciunea personală, rostită acasă cu lacrimi și cu inimă zdrobită, cât și, mai ales, pomenirea la biserică, unită cu Jertfa cea fără de sânge, Sfânta Liturghie.
În cadrul Sfintei Liturghii, la Proscomidie, sunt scoase părticele pentru cei vii și pentru cei adormiți, care apoi sunt puse în Sfântul Potir, în Sângele lui Hristos, cu rugăciunea: „Spală, Doamne, păcatele celor ce s-au pomenit aici, cu Cinstit Sângele Tău.” Ce poate fi mai mare decât această mijlocire?
Sfântul Ioan Maximovici întărește convingerea că rugăciunile pentru cei adormiți le aduc mare folos. Numeroase arătări și mărturii vorbesc despre ajutorul primit de sufletele pomenite cu credință.
Parastasele rânduite la 3, 9 și 40 de zile, la 6 luni, la un an și la fiecare an nu sunt simple tradiții, ci expresii ale iubirii și ale credinței Bisericii în comuniunea sfinților.
Milostenia, dar viu pentru sufletul adormit
Un alt mare ajutor pentru cei adormiți este milostenia făcută în numele lor. A hrăni un flămând, a îmbrăca un sărac, a sprijini un bolnav sau un copil nevoiaș în numele celui răposat este ca și cum am face aceste fapte pentru el.
O pildă grăitoare este cea a Cuvioasei Atanasia
Înainte de moarte, ea a lăsat prin testament ca, întru pomenirea ei, să fie hrăniți cerșetorii timp de patruzeci de zile. Surorile din mănăstire au împlinit această poruncă doar nouă zile. Atunci, sfânta li s-a arătat, însoțită de doi îngeri, mustrându-le pentru neglijență și spunând că milostenia și rugăciunile aduse timp de patruzeci de zile îl milostivesc pe Dumnezeu: dacă sufletul a fost păcătos, primește iertare; dacă a fost drept, cei ce se roagă sunt răsplătiți.
Această mărturie arată cât de importantă este pomenirea în primele patruzeci de zile și cât de mare este puterea milosteniei.
În loc să investim în lucruri fără folos duhovnicesc, putem face două fapte bune deodată: ajutăm un om aflat în nevoie și aducem bucurie sufletului celui adormit.
Legătura dintre generații
În înțelegerea ortodoxă, neamul nu este doar o realitate biologică, ci și una duhovnicească. Părinții, moșii și strămoșii noștri sunt legați de noi printr-o tainică solidaritate. Viața noastră influențează, într-un anumit fel, starea lor.
Dacă ne îndepărtăm de Dumnezeu, dacă trăim în păcate grele, această stare aduce întristare și apăsare în întregul neam. Dacă însă ne apropiem de Domnul Iisus Hristos, devenim pricină de bucurie și de mângâiere pentru cei adormiți.
Această responsabilitate este mare, dar și plină de nădejde. Prin pocăința și rugăciunea noastră, putem contribui la ușurarea sufletelor celor dinaintea noastră.
Pomenirea lăuntrică
Pomenirea autentică începe în inimă. Ea presupune:
- Spovedanie sinceră și regulată.
- Împărtășire cu vrednicie.
- Rugăciune zilnică pentru cei adormiți.
- Post și nevoință după putere.
- Milostenie discretă și constantă.
Un astfel de mod de viață devine o pomenire permanentă. Nu doar la datele rânduite, ci în fiecare zi, ne putem aminti de cei adormiți în rugăciunea noastră: „Odihnește, Doamne, sufletele adormiților robilor Tăi … ”
Iubirea adevărată nu caută aparența
Dacă îl iubim cu adevărat pe cel adormit, îi vom oferi ceea ce îi este cu adevărat de folos. Nu vom căuta să impresionăm oamenii, ci să mișcăm inima lui Dumnezeu.
Florile se ofilesc, monumentele se erodează, iar amintirile se estompează. Însă rugăciunea și milostenia rămân înscrise în veșnicie.
Cel mai frumos monument pentru un părinte sau pentru un bunic este un copil sau un nepot credincios, cu viață curată, care se roagă pentru ei și trăiește în ascultare de Dumnezeu.
Întâlnirea în Împărăție
Cea mai bună pomenire pentru cei adormiți nu stă în bogăție sau în impresie exterioară, ci în sinceritate. Ea este viața noastră transformată, pocăința noastră și apropierea noastră de Domnul Iisus Hristos.
Ceea ce le aduce bucurie celor adormiți este să ne vadă pe drumul mântuirii. Să știe că ne vom întâlni din nou, nu într-o amintire, ci în Împărăția lui Dumnezeu.
Să nu ne limităm la gesturi exterioare, ci să lucrăm la curățirea inimii. Să unim pomenirea liturgică cu milostenia și cu o viață trăită în adevăr.
Astfel, pomenirea noastră va deveni o punte vie între cer și pământ, între generații, între timp și veșnicie. Iar atunci când va veni și ceasul nostru, vom avea nădejdea că și pentru noi se vor ridica rugăciuni curate și se vor face fapte de milostenie, iar întâlnirea cu cei dragi va fi în lumina cea neînserată a Împărăției lui Dumnezeu.