În viața pastorală a Bisericii apare adeseori o întrebare dureroasă și delicată: ce se întâmplă atunci când un creștin ajunge pe patul de moarte în stare de inconștiență?
Poate fi el împărtășit cu Sfintele Taine dacă nu mai poate vorbi, nu mai poate răspunde, nu mai poate mărturisi credința?
Răspunsul nu este unul simplu, pentru că aici se întâlnesc rânduiala canonică, responsabilitatea preotului și dragostea milostivă a Bisericii pentru sufletul omului.
Această problemă nu este una teoretică, ci profund practică. Mulți credincioși cheamă preotul abia când boala s-a agravat, când bolnavul nu mai poate comunica, iar familia, copleșită de durere, cere cu lacrimi: „Părinte, împărtășiți-l!”. În acel moment, preotul trebuie să ia o hotărâre cu mare discernământ duhovnicesc.
Taina se primește cu credință conștientă
Biserica învață limpede că orice Sfântă Taină se săvârșește în credință. Împărtășania nu este un act magic, nici un ritual aplicat mecanic, ci întâlnirea vie a omului cu Hristos. De aceea, canoanele bisericești interzic împărtășirea celor aflați fără facultăți mintale sau în stare de inconștiență, tocmai pentru că omul nu mai poate conștientiza ceea ce primește.
Sfânta Împărtășanie presupune dorință, pocăință, mărturisire și credință. Ea este răspunsul personal al omului la chemarea lui Dumnezeu. Dacă acest răspuns nu poate fi exprimat deloc, atunci apare dificultatea pastorală.
Această interdicție canonică nu există din lipsă de milă, ci din respect pentru caracterul personal al Tainei. Dumnezeu nu forțează libertatea omului, iar Biserica nu poate transforma împărtășania într-un gest formal.
Situația credinciosului cunoscut și practicant
Totuși, viața pastorală aduce situații în care aplicarea rigidă a regulii nu poate acoperi întreaga realitate duhovnicească.
Să ne imaginăm cazul unui credincios din parohie, cunoscut de preot de-a lungul întregii vieți. Un om care a mers constant la biserică, s-a spovedit, s-a împărtășit, s-a rugat, a trăit în credință. Dintr-odată, acesta se îmbolnăvește grav, poate suferă o congestie cerebrală sau o altă afecțiune severă și ajunge în stare de inconștiență, aproape de moarte.
Într-un asemenea moment, întrebarea devine cutremurătoare: cum să nu fie împărtășit un astfel de om?
Biserica, prin experiența pastorală, arată că în astfel de cazuri preotul poate lua asupra sa o sfântă îndrăzneală. Dacă este sigur că bolnavul a trăit în credință, nu este lepădat de Biserică, nu se află sub oprire canonică și întreaga lui viață a arătat dorința unirii cu Hristos, atunci împărtășirea poate fi făcută.
Uneori aceasta se face cu o picătură din Sfântul Sânge, dacă bolnavul nu mai poate înghiți, sau cu o foarte mică părticică din Sfintele Daruri, dacă este posibil.
Această decizie nu este o încălcare a canoanelor, ci o aplicare a duhului lor, pentru că viața întreagă a acelui om este mărturia dorinței lui de a fi unit cu Hristos.
Puterea harului în ceasul morții
Experiența pastorală a multor preoți arată că împărtășirea bolnavilor în asemenea situații a fost uneori urmată de întoarcerea lor la conștiență sau chiar de o însănătoșire neașteptată. Au existat cazuri în care omul, după primirea Sfintelor Taine, și-a revenit, a putut vorbi, s-a întărit și a mai trăit o vreme.
Astfel de întâmplări nu trebuie privite ca o regulă automată, ci ca o mărturie a puterii harului lui Dumnezeu. Sfânta Împărtășanie nu este doar pregătire pentru moarte, ci și izvor de viață.
Chiar și atunci când nu urmează o vindecare trupească, împărtășirea poate aduce pace sufletului și poate fi pecetea finală a vieții creștine.
Situația celui necredincios
Cu totul diferită este situația unui om care nu a mers niciodată la biserică, s-a declarat necredincios sau a respins viața Bisericii.
Dacă un astfel de om ajunge în stare de inconștiență, fără să fi arătat anterior dorința de spovedanie sau împărtășanie, preotul nu are dreptul să-l împărtășească.
Motivul este foarte clar: nu există nici o mărturie a credinței sau a dorinței lui de a primi Sfânta Taină. Nu știm dacă ar fi dorit sau nu. Nu a cerut aceasta. Nu a arătat apropiere de Dumnezeu.
În acest caz, canonul trebuie aplicat în toată puterea lui.
Biserica nu poate presupune credința acolo unde omul nu a mărturisit-o niciodată. Împărtășania nu poate fi impusă din afară, nici măcar din dragostea familiei.
Responsabilitatea familiei
Această problemă arată și o responsabilitate mare pentru rudele bolnavului.
Foarte des, familia cheamă preotul prea târziu. De multe ori, oamenii evită să vorbească despre spovedanie și împărtășanie cât timp bolnavul este conștient, considerând că „nu e încă momentul”. Dar momentul poate trece repede.
Biserica îndeamnă credincioșii să cheme preotul din timp, atunci când bolnavul poate încă vorbi, se poate spovedi și poate primi Sfintele Taine conștient.
Aceasta este cea mai mare grijă pentru sufletul celui iubit.
Învățătura duhovnicească pentru fiecare creștin
Problema împărtășirii celor inconștienți ne transmite și o lecție profund personală: nimeni nu știe clipa plecării sale din această lume.
De aceea, viața creștină nu trebuie amânată pentru „mai târziu”. Spovedania nu trebuie lăsată pentru bătrânețe. Împărtășania nu trebuie privită ca un ritual de pe patul de moarte.
Cel care trăiește în comuniune cu Biserica pe parcursul vieții nu va depinde de ultimele clipe pentru a primi harul. Viața lui întreagă devine pregătire pentru întâlnirea cu Dumnezeu.
Discernământul pastoral, între canon și milă
Biserica nu este o instituție juridică rigidă, dar nici nu poate ignora rânduiala sfântă.
De aceea, în situațiile limită, discernământul preotului este esențial. El trebuie să cunoască viața omului, credința lui, legătura cu Biserica și să ia hotărârea în rugăciune și responsabilitate.
Unde există viață de credință, se poate aplica iconomia (pogorământul).
Unde nu există credință mărturisită, trebuie păstrat canonul.
Această echilibrare între adevăr și milă este una dintre cele mai grele lucrări pastorale.
Împărtășirea bolnavilor aflați în stare de inconștiență nu poate fi tratată printr-o regulă mecanică
Biserica cere credință conștientă pentru primirea Sfintelor Taine, dar recunoaște și mărturia unei vieți întregi trăite în Hristos.
Un credincios care a trăit în Biserică poate fi împărtășit chiar și inconștient, dacă preotul are certitudinea credinței lui. În schimb, un om care a respins credința nu poate fi împărtășit fără voia lui exprimată.
Această învățătură ne cheamă pe toți la trezvie duhovnicească. Nu trebuie să așteptăm ceasul bolii pentru a ne apropia de Dumnezeu. Trebuie să trăim în Biserică acum, să ne împărtășim regulat, să ne pocăim și să ne rugăm.
Pentru că, atunci când va veni clipa din urmă, cea mai sigură pregătire nu va fi o chemare târzie a preotului, ci o viață întreagă petrecută în Hristos.