Plăcinta e dulce la sfârșit—Alan Bradley
Titlu original: The Sweetness at the Bottom of the Pie (Flavia de Luce #1)
Traducerea: Monica Vlad
An apariție: 2010
Editura: Trei
Colecția: Fiction Connection
Nr pagini: 408
Cotație Goodreads: 3,81
Rating personal al cărții: 5/5*
Flavia de Luce e ocupată până peste cap. Trebuie să-i dea o lecţie usturătoare surorii ei mai mari, Ophelia; în cârdăşie cu Daphne, sora mijlocie, şi-a râs de ea şi a făcut-o să plângă, susţinând că a fost adoptată, motiv pentru care e atât de ciudată… Şi ce metodă ar fi mai bună, când eşti pasionată de chimie în general şi de otrăvuri în special? E o joacă de copil să extragi urushiol din frunzele iederei otrăvitoare şi să-l amesteci cu rujul preferat al lui Feely, redându-i apoi forma cu ajutorul unei matriţe pentru gloanţe.
„Ciudat, nu-i aşa că miezul rujului are exact dimensiunea unui glonte cilindric de calibrul 45. O informaţie utilă, pe bune. Mi-am zis că va trebui să mă gândesc la ramificaţiile sale mai extinse atunci când o să mă duc la culcare. În acest moment, eram prea ocupată.”
Joacă de copil am spus? Nici nu este altceva domnişoara de Luce, are doar 11 ani dar e o fetiță neobişnuită, neliniştitor de matură câteodată, cu o inteligenţă aproape diabolică, o curiozitate neostoită, doldora de informaţii surprinzătoare, cu un simţ acut al observaţiei, ceea ce-i permite să facă deducţii sclipitoare acompaniate de monologuri de un umor greu de egalat.
Despre Harriet, mama celor trei fete, nu prea se vorbeşte la Buckshaw, căminul ancestral al familiei de Luce, femeia—spirit independent şi aventuros—a murit în timpul unei expediţii în Tibet pe când Flavia de-abia împlinise un an, intrând de-a dreptul în legendă; umbra ei se răsfrânge totuşi asupra tuturor lucrurilor din casă, moartă pare a fi mai prezentă decât era în timpul vieţii.
„Erau momente când Harriet nu dispăruse deloc dintre noi: era pretutindeni.”
Distrus de pierderea ei, colonelul de Luce s-a retras într-o lume proprie în care singurul reper e filatelia; consideră că disciplina poate înlocui dragostea pe care nu se mai simte în stare s-o ofere fetelor pe care, cel mai adesea, le ignoră. Ceilalţi adulţi din casă, doamna Mullet, bucătăreasa, ori grădinarul Dogger, nu au suficientă autoritate pentru a le controla.
Fetele mai mari, cel puţin, au nişte pasiuni tipice adolescentelor, fie ele de azi ori din anii ’50, când are loc acţiunea cărţii, Daphne e mereu cu nasul în vreun roman şi-şi doreşte să devină scriitoare, Ophelia se admiră continuu în orice obiect ce-i reflectă imaginea ori cântă la pian visând la Ned Cropper, băiatul bun la toate de la han. Însă nimeni nu ştie cum s-o ia pe Flavia, atât de serioasă, atât de ciudată, diferită, greu de înţeles, nu-i de mirare că fetiţa e o însingurată care simte că nimeni n-o iubeşte şi care îşi găseşte alinarea în experimente chimice complicate.
„Eram eu. Eram Flavia. Şi mă iubeam, chiar dacă nimeni altcineva nu mă iubea.”
Într-o dimineaţă, rutina de la Buckshaw e tulburată când Flavia dă peste cadavrul unui necunoscut în grădina de legume a conacului. Poliţiştii sosiţi la faţa locului încearcă s-o îndepărteze, ceea ce nu-i convine câtuşi de puţin, bineînţeles, aşa că preferă să păstreze pentru ea anumite detalii, grăbindu-se să investigheze de una singură.
Ce legătură are crima cu sitarul mort găsit în pragul casei, având un timbru Black Penny înfipt în cioc? Ce înseamnă acel „Vale” pe care necunoscutul l-a şoptit înainte de a muri? Şi ce s-a întâmplat în urmă cu 30 de ani la Greyminster, pe vremea când tatăl Flaviei era elev acolo?
Iar când colonelul de Luce e arestat ca suspect, Flavia face ce ştie mai bine pentru a-i dovedi nevinovăţia: îşi bagă nasul peste tot, joacă teatru, minte cu neruşinare şi cu real talent, agasează pe toată lumea cu insistenţele ei. Reuşeşte acolo unde poliţia dă greş, e de la sine înţeles, după un drum plin de aventuri periculoase.
Îmi plac romanele mystery cu detectivi neobişnuiţi, ieşiţi din comun, îi „colecţionez”, aş putea spune, am deja în albumul virtual un senator din vremea împăratului roman Claudius, un coroner din Anglia lui Richard Inimă de Leu, un samurai, un eunuc din haremul sultanului, un ditamai lordul englez, un preot care absolut din întâmplare este femeie (ori viceversa), un robot umanoid din viitor… dar nici unul nu se compară cu Flavia. Ce alt detectiv poate fi mai interesant decât acest copil precoce care-şi permite să-i critice din când în când pe marii chimişti ai lumii şi se relaxează citind Tratatul elementar despre chimie al lui Lavoisier ori Dicţionarul explicativ englez Oxford?
Romanele poliţiste nu vor mai fi niciodată la fel după Plăcinta e dulce la sfârșit, Alan Bradley a ridicat sus ştacheta cu acest personaj insolit de care te ataşezi de la primele rânduri.
Fie că sunteţi ori nu fani ai genului, merită s-o citiţi, o recomand, măcar ca să aflaţi ce legătură au toate astea cu titlul ciudat, pe lângă faptul că-ţi schimbă viziunea asupra vieţii…just kidding! totuşi, eu, una, nu voi mai privi niciodată un ruj cu aceiaşi ochi ca înainte…
P.S. Există un zvon legat de un serial TV, având-o drept eroină pe Flavia de Luce, caz în care, să sperăm, editura Trei va continua seria…