În viața duhovnicească există o mare primejdie care nu se vede la prima vedere: pacea falsă.
Mulți oameni cred că sunt împăcați cu Dumnezeu, că sunt pe calea cea bună, că fac destule fapte bune pentru mântuire. Se roagă uneori, merg la biserică din când în când, fac milostenie, nu fac rău în mod vădit nimănui și, din această pricină, au impresia că totul este în ordine. Dar această liniște poate fi înșelătoare.
Există o pace care vine de la Dumnezeu și există o pace care vine din compromis cu patimile. Există o liniște care este rodul curăției inimii și există o liniște care vine din faptul că omul nu vrea să se cerceteze pe sine.
Sfânta Evanghelie ne arată limpede că pocăința adevărată nu este pe jumătate, ci trebuie să fie deplină, fără rezerve, fără ascunzișuri și fără atașamente de lucrurile trecătoare. Un exemplu puternic în acest sens este întâlnirea Mântuitorului cu tânărul bogat, despre care se vorbește în Evanghelia după Matei (19, 16-22). Din această întâmplare putem înțelege foarte clar diferența dintre pacea falsă și pocăința desăvârșită.
Tânărul bogat, dorință de mântuire, dar fără lepădare
Evanghelia ne spune că un tânăr bogat s-a apropiat de Mântuitorul și L-a întrebat:
„Învățătorule bun, ce să fac ca să moștenesc viața de veci?”
Această întrebare arată că tânărul nu era un om nepăsător. Nu era un păcătos care nu se gândea la Dumnezeu. Dimpotrivă, el căuta mântuirea. Ținea poruncile, făcea fapte bune și avea conștiința că trebuie să facă ceva pentru viața veșnică.
Totuși, în adâncul sufletului său exista o patimă pe care nu voia să o vadă și de care nu voia să se despartă. Avea multe bogății și era legat de ele. Bogăția îi aducea siguranță, cinste, putere, plăcere și mulțumire de sine.
Este foarte posibil ca tânărul să fi venit la Hristos cu un gând ascuns:
poate că va primi o învățătură care să-i confirme că este suficient ceea ce face, că nu trebuie să renunțe la nimic important, că poate avea și lumea, și cerul.
Aceasta este starea în care se află foarte mulți oameni:
vor mântuirea, dar nu vor lepădarea.
vor viața veșnică, dar nu vor să se despartă de patimi.
vor pace, dar nu vor pocăință deplină.
Cuvântul lui Hristos descoperă rana ascunsă
Domnul i-a spus tânărului că trebuie să păzească poruncile.
Iar el a răspuns:
„Toate acestea le-am păzit din tinerețile mele. Ce-mi mai lipsește?”
Atunci Mântuitorul i-a spus cuvântul care a descoperit adevărata lui stare:
„Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averile tale, dă-le săracilor și vei avea comoară în cer; apoi vino și urmează-Mi.”
Hristos nu i-a cerut ceva întâmplător.
Nu i-a cerut orice lucru.
I-a cerut tocmai ceea ce îl ținea legat.
Domnul vede într-o clipă ceea ce omul ascunde ani de zile.
El vede patima de care ne temem, lucrul la care ținem cel mai mult, ceea ce nu vrem să pierdem.
Pentru tânărul bogat, problema nu era că avea averi, ci că era dependent de ele.
Bogăția devenise pentru el mai importantă decât Dumnezeu.
Și atunci s-a arătat adevărul:
„Auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuții.”
El nu a plecat nepăsător.
Nu a plecat cu bucurie.
A plecat mâhnit.
Aceasta arată că îi păsa de mântuire, dar nu destul cât să renunțe la ceea ce iubea mai mult.
Pacea falsă, liniștea celui care nu vrea să renunțe
Tânărul bogat avea, înainte de întâlnirea cu Hristos, o anumită liniște.
Ținea poruncile, făcea binele, era respectat, avea viață bună.
Aceasta este pacea falsă.
Este pacea celui care nu vrea să vadă că mai are ceva de lepădat.
Este pacea celui care face lucruri bune, dar păstrează în inimă o patimă.
Este pacea celui care nu vrea să meargă până la capăt.
Mulți oameni spun:
– nu fur,
– nu ucid,
– merg la biserică,
– postesc din când în când,
– ajut pe alții.
Dar când Dumnezeu cere ceva mai mult, când cere să renunțe la un obicei, la o plăcere, la o mândrie, la o dorință, la o nedreptate, atunci sufletul se tulbură.
Atunci se vede că pacea nu era adevărată, ci era doar o liniște a conștiinței adormite.
Unde există atașament de cele trecătoare, nu poate exista pace adevărată.
Unde există iubire de lume, nu poate exista iubire deplină de Dumnezeu.
Nu putem avea și cerul, și patima.
Nu putem avea și voia noastră, și voia lui Dumnezeu.
Pocăința desăvârșită, lepădarea fără rezerve
Din exemplul tânărului bogat învățăm că pocăința adevărată nu este doar regretul pentru păcate, ci întoarcerea deplină la Dumnezeu.
Pocăința desăvârșită înseamnă:
- să fii gata să renunți la orice,
- să nu păstrezi nimic împotriva voii lui Dumnezeu,
- să nu te legi de nimic mai mult decât de Hristos.
Dacă Domnul cere ceva, trebuie să fim gata să dăm.
Dacă ne arată o patimă, trebuie să fim gata să o tăiem.
Dacă ne cheamă la schimbare, trebuie să nu amânăm.
Sfântul Teofan Zăvorâtul spune că întoarcerea este desăvârșită atunci când omul este atât de desprins de cele pământești, încât poate face în orice clipă ceea ce cere Dumnezeu.
Aceasta este adevărata libertate.
Omul care nu este legat de nimic poate merge oriunde îl cheamă Domnul.
Omul care nu este rob patimilor poate împlini voia lui Dumnezeu fără frică.
Un astfel de suflet este ca o pasăre liberă.
Poate zbura pe cerul voinței lui Dumnezeu fără piedici.
De ce ne temem de pocăința deplină
Mulți oameni se tem de pocăința adevărată.
Nu pentru că nu vor mântuirea, ci pentru că nu vor să piardă ceea ce iubesc.
Unii se tem să piardă banii.
Alții se tem să piardă slava.
Alții se tem să piardă plăcerile.
Alții se tem să piardă voia proprie.
Dar trebuie să înțelegem un lucru:
nu Dumnezeu ne ia ceva, ci patimile ne țin legați.
Când Domnul cere lepădarea, nu o face ca să ne sărăcească, ci ca să ne elibereze.
Tânărului bogat i s-a făgăduit comoară în cer.
I s-a oferit ceva infinit mai mare.
Dar el a ales ceea ce era mai mic.
Așa facem și noi de multe ori.
Alegem liniștea de moment în locul mântuirii veșnice.
Alegem plăcerea în locul harului.
Alegem pacea falsă în locul pocăinței adevărate.
Cum putem vedea dacă pocăința noastră este adevărată
Fiecare creștin trebuie să se cerceteze pe sine.
Nu este de ajuns să spunem eu cred.
Nu este de ajuns să spunem că ne rugăm.
Nu este de ajuns să facem câteva fapte bune.
Trebuie să ne întrebăm:
- Sunt gata să renunț la orice îmi cere Dumnezeu?
- Există ceva fără de care nu pot trăi?
- Există o patimă pe care o apăr?
- Există un păcat pe care nu vreau să îl părăsesc?
- Există ceva pe care îl iubesc mai mult decât pe Hristos?
Dacă există, atunci pocăința nu este încă desăvârșită.
Și nu trebuie să ne deznădăjduim, ci să ne străduim să o facem desăvârșită.
Pentru că Dumnezeu nu cere imposibilul, ci cere sinceritate și hotărâre.
Pacea adevărată vine după lepădare
Adevărata pace nu vine atunci când păstrăm patimile, ci atunci când le lăsăm.
Adevărata liniște nu vine din compromis,
ci din curăția inimii.
Omul care a lăsat lumea pentru Dumnezeu nu este sărac, ci este liber.
Omul care a lăsat patima nu este gol, ci este plin de har.
Omul care a lăsat voia sa nu este pierdut, ci este găsit de Dumnezeu.
Aceasta este pacea pe care o dă Hristos.
Nu o pace de suprafață, nu o liniște falsă,
ci pacea sufletului care s-a întors cu totul la Dumnezeu.
Întâmplarea cu tânărul bogat ne arată un adevăr foarte serios: nu este de ajuns să vrem mântuirea, trebuie să vrem și lepădarea
Nu este de ajuns să facem binele, trebuie să părăsim și răul ascuns.
Nu este de ajuns să avem credință, trebuie să avem și pocăință desăvârșită.
Să nu ne mulțumim cu o pace falsă, cu o liniște care vine din faptul că nu ne cercetăm.
Să cerem de la Dumnezeu puterea de a ne lepăda de tot ce ne desparte de El.
Pentru că numai atunci când omul se întoarce cu totul la Dumnezeu, Domnul îl primește cu totul.
Și atunci sufletul nu mai pleacă întristat, ca tânărul bogat, ci rămâne cu Hristos și dobândește adevărata comoară, viața cea veșnică.