Praful de tencuială încă plutea în aerul rece al nopții, ca o ceață fantomatică. Mirosea a ars, a gaz metan și a ceva acru, metalic, un miros pe care Comisarul (r) Aurel Stanciu nu-l mai simțise de când lucra la Omoruri, și nici atunci prea des.
Stătea în capotul lui vechi de lână, pe casa scării, la etajul trei al Blocului M14 din Cartierul Crizantemelor. Geamurile de la apartamentul său, 3B, zăngăniseră ca la cutremur. Tablourile cu peisaje de la țară, pictate de soția lui răposată, se strâmbaseră toate pe pereți.
Explozia avusese loc la 23:14. O bubuitură surdă, profundă, urmată de un țipăt ascuțit al structurii de rezistență și apoi de ploaia fină a sticlei sparte.
Instinctul l-a trimis pe scări în sus, nu în jos. Haosul era total. Vecinii țipau. Oamenii coborau în pijamale, tușind. Stanciu urca, tușind și el, împingând un val de panică.
Epicentrul era la etajul șase. Apartamentul 25.
Când a ajuns, pompierii de la ISU deja spărgeau ce mai rămăsese din ușa metalică. Peretele exterior al apartamentului lipsea. Pur și simplu fusese smuls și aruncat în parcarea de jos, peste două Dacii vechi și un Logan nou. Flăcările lingeau marginile găurii, luminând sinistru faianța verde-smirald de pe holul apartamentului vecin, acum expus privirii tuturor.
„Gaze, dom’ comisar! Sigur gaze,” i-a strigat un pompier tânăr, cu fața mânjită de funingine, recunoscându-l vag de la ședințele de bloc.
Stanciu a dat din cap, dar ochii lui de polițist bătrân înregistrau deja altceva.
Mirosul.
Da, mirosul de gaz era acolo, puternic, dar era… după. Era mirosul țevii sparte de explozie, nu al acumulării care a cauzat explozia. Mirosul primar, cel pe care l-a simțit imediat după bubuitură, era altul. Era acel iz chimic, de migdale arse, amestecat cu beton pulverizat.
Și apoi a fost unda. O explozie de gaze este difuză. Împinge. Îndoaie. Umflă pereții ca pe niște burdufuri. Ceea ce văzuse el la etajul șase nu era o împingere. Era un pumn. O forță direcționată, brutală, care tăiase structura. Peretele de la apartamentul 25 nu fusese împins; fusese pulverizat.
„Pe cine avem la 25?” a întrebat Stanciu, mai mult pentru sine.
„Avocata… aia tânără. Barbu. Diana Barbu,” a gâfâit administratorul, Nea’ Vasile, care tocmai ajunsese, alb ca varul. „Săraca fată. Singură stătea. A făcut revizia la gaze luna trecută! Am actele! Totul era în regulă!”
Stanciu a înghețat. Diana Barbu. O văzuse de câteva ori la lift. O femeie în jur de 35 de ani, cu o energie tăioasă, mereu cu un dosar voluminos sub braț și cu ochii adânciți în telefon. O salutase politicos. Părea genul care nu se temea de nimic.
În următoarele 48 de ore, narațiunea oficială s-a cimentat. Presa, citând surse ISU, vorbea despre o acumulare tragică de gaze, probabil de la un aragaz defect sau o defecțiune la coloană. O victimă. Diana Barbu. Zeci de apartamente avariate. Cartierul Crizantemelor era în știri.
Aurel Stanciu, însă, nu putea dormi.
Stătea în bucătăria lui mică, la etajul trei, și se uita la crăpătura fină care urca pe peretele de la aragaz. Revizia lui Nea’ Vasile. Faptul că avocata era meticuloasă. Mirosul de migdale. Și, cel mai important, tiparul distrugerii.
În a treia zi, când zona era încă izolată teoretic, dar paza era laxă, Stanciu s-a furișat înapoi. Cu o lanternă mică, de buzunar, și cu pretextul că vrea să recupereze niște acte importante, a urcat scara de serviciu, acum plină de moloz.
Apartamentul 25 era o ruină. Dar Stanciu nu se uita la mobilierul distrus. Se uita la podea și la tocurile ușilor.
O explozie de gaz ar fi lăsat urme de arsură difuze. Aici, însă, pe podeaua din hol, exact în centru, parchetul era carbonizat într-un cerc aproape perfect, de parcă un fulger ar fi lovit acolo. Și mai era ceva. Pe peretele opus locului unde fusese ușa de la intrare, într-un stâlp de beton care rămăsese în picioare, a văzut ceva încastrat.
A scos briceagul elvețian pe care îl purta mereu la chei și a început să scobească. După câteva minute, a scos un fragment mic de metal contorsionat. Nu era din cupru, ca țevile de gaz. Era un aliaj dur, ușor, vopsit verde-măsliniu. Părea a fi o bucată dintr-o carcasă.
A strâns fragmentul în pumnul transpirat.
S-a întors în apartamentul lui și a dat un telefon. Folosea vechiul lui telefon fix, cu disc. Superstiție de polițist bătrân.
„Nelu?”
La celălalt capăt al firului, o voce obosită, răgușită de tutun, a răspuns. „Dom’ comisar… Sănătate. Am auzit ce-a fost la dumneavoastră. Nasol. Sunteți bine?”
Nelu fusese informatorul lui preferat pe vremuri. Acum lucra la arhivă, la „Morga” de hârtii a Poliției Capitalei. Dar încă auzea lucruri.
„Sunt bine, Nelu. Dar nu-mi place mirosul.”
„Nici mie nu-mi place mirosul de gaz, șefu’.”
„Nu ăla. Am nevoie să-mi verifici ceva. Discret. Avocata asta, Diana Barbu. De la mine din bloc. Cu ce se ocupa ea, Nelu? Dar nu ce scrie în ziare. Ce se vorbea?”
Pauză. Stanciu putea auzi bricheta lui Nelu scânteind.
„Șefu’, intrați în rahat. Și sunteți la pensie. Bucurați-vă de ea.”
„Spune-mi, Nelu.”
Nelu a oftat. Fum. „Cazul ‘Flacăra Neagră’.”
Inima lui Stanciu a sărit o bătaie. „Flacăra Neagră” era versiunea lor a iadului. Tragedia care schimbase legi și dărâmase guverne, dar unde vinovații reali, cei din vârful piramidei, nu plătiseră niciodată. Un club unde zeci de tineri arseseră de vii din cauza corupției și a avizelor false. Un caz închis oficial, dar care încă supura.
„Ce făcea cu ‘Flacăra Neagră’?” a insistat Stanciu.
„Nu mai era despre patronii clubului. Nici despre pompierii de la avizare. Asta a fost praf în ochi. Barbu săpa mai sus. Mult mai sus. Găsise o filieră. Se pare că firma care a dat avizul ISU fals era de fapt o firmă paravan. O ‘fantomă’ folosită pentru spălat bani de… ‘băieții cu ochi albaștri’.”
„Serviciul…” a șoptit Stanciu.
„Mai rău, șefu’. O facțiune din Serviciu. Se pare că avocata găsise un extras de cont. O plată de la firma ‘fantomă’ către o altă companie, una de armament, controlată de un general. Unul greu. Unul care stă la masă cu politicienii mari. Banii din avizele false… se duceau la el. Iar ea avea să iasă public cu asta săptămâna viitoare.”
Stanciu s-a uitat la bucata de metal din palma sa. Verde-măsliniu.
„Mulțumesc, Nelu. Rămân dator.”
„Aveți grijă, dom’ comisar. Explozia aia de la dumneavoastră… la ISU se vorbește că e cam ciudată. Presiunea a fost prea mare pentru o simplă acumulare de propan. Dar ordinul de sus e clar: ‘A fost gaz’. S-a închis.”
Stanciu a închis telefonul.
Tabloul era acum complet. Și era oribil.
Diana Barbu nu murise într-un accident casnic. Fusese executată.
Planul era diabolic de simplu. Cartierul Crizantemelor era vechi, țevile erau vechi. O explozie de gaze era plauzibilă. Perfect plauzibilă.
Dar ei nu au avut încredere în soartă.
Cu câteva zile înainte, cineva – poate un fals „inspector” de la gaze, poate un „poștaș” – a intrat în clădire. A plantat o încărcătură mică, dar extrem de eficientă, de explozibil militar. Ceva de tipul C4, direcționat. Plasat strategic pe holul ei, lângă țeava principală de gaz.
La 23:14, au detonat-o de la distanță.
Explozibilul a pulverizat peretele și a ucis-o pe avocată pe loc. Instantaneu. A fost o operațiune chirurgicală. Dar geniul malefic al planului era pasul doi: explozia inițială a fost calibrată exact atât cât să rupă și conducta de gaz.
Gazul metan care a țâșnit imediat s-a aprins de la flăcările exploziei primare, creând o a doua explozie, mai mare, mai difuză – o minge de foc care a mascat complet prima detonare.
Ceea ce văzuse ISU, ceea ce văzuse presa, era a doua explozie. Cea de gaze. Prima, cea care o ucisese pe Diana Barbu și care mirosea a migdale arse, fusese înghițită de iadul care a urmat.
O crimă perfectă, mascată într-un accident tragic. O operațiune de tip „steag fals” la nivel de scară de bloc.
Stanciu s-a ridicat și s-a dus la fereastră. Blocul de vizavi era cufundat în întuneric. Undeva, un câine lătra. Era un pensionar într-un bloc distrus. Ce putea să facă? Să se ducă la Poliție? Să le spună ce? Că un general din „Serviciu” a aruncat în aer un etaj ca să acopere o afacere legată de tragedia „Flacăra Neagră”?
L-ar fi internat la „nouă” înainte să termine prima frază.
S-a uitat din nou la fragmentul de metal. Era singura dovadă. O dovadă pe care nu o putea folosi.
În timp ce stătea în întuneric, telefonul mobil – un Nokia vechi pe care îl ținea doar pentru urgențe – a vibrat pe masă. Un mesaj text. Un număr necunoscut.
Mesajul avea un singur cuvânt: „Zorba.”
Stanciu a simțit cum i se taie respirația. „Zorba” nu era un nume. Era un cod. Un cod vechi, din anii ’90, folosit de o unitate anume din cadrul Serviciului. O unitate de „curățenie”. O unitate despre care se spunea că nici nu există. Era folosit pentru a desemna o operațiune de neutralizare care trebuia să pară un accident.
Mesajul era o confirmare. Și un avertisment.
Ei știau că el știe.
Poate Nelu era ascultat. Poate furișarea lui la etajul șase fusese observată. Sau poate, pur și simplu, știau că la 3B stă un fost comisar de la Omoruri care e prea deștept pentru binele lui.
„Zorba.” Își amintea de unde venea numele. Dintr-un vechi film. „Zorba Grecul.” Dansând pe ruinele propriei sale afaceri prăbușite. Un dans al acceptării dezastrului.
Se uita la crăpătura de pe peretele bucătăriei. Era mai mult decât o crăpătură în tencuială. Era o crăpătură în realitatea lui, în țara lui.
A doua zi, Comisarul (r) Aurel Stanciu și-a făcut o geantă mică. A lăsat în urmă tablourile strâmbe ale soției sale și mirosul de praf de pușcă și gaz. A luat fragmentul de metal cu el.
S-a dus la gară și a luat primul tren spre munți, spre satul natal al soției sale.
În timp ce trenul părăsea Bucureștiul, lăsând în urmă silueta sfâșiată a Blocului M14 din Cartierul Crizantemelor, Stanciu a deschis pumnul. S-a uitat la bucățica de metal verde-măsliniu.
Nu era un trofeu. Nu era o dovadă. Era un memento. Un memento că, în orașul acesta, unele explozii nu sunt accidente. Și că adevărul despre „Flacăra Neagră” era atât de toxic, încât necesita propriile sale flăcări pentru a fi ascuns.
A strâns pumnul. Nu se simțea învins. Se simțea doar bătrân. Și viu. Ceea ce, pentru moment, era mai mult decât putea spune avocata Diana Barbu. Operațiunea „Zorba” reușise. Aproape.