,,Iar Iisus zicea: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac. Şi împărţind hainele Lui, au aruncat sorţi.” (Luca 23, 34).
Lumea în care trăim pare, mai mult ca oricând, o lume a aparențelor. Totul este ambalat frumos, lustruit, prezentat atrăgător, dar din ce în ce mai lipsit de conținut, de adevăr și de onestitate.
Răutatea care a întrecut orice limită
Nu doar lucrurile materiale sunt falsificate, ci și relațiile dintre oameni, cuvintele, intențiile, valorile. Într-o astfel de lume, înșelarea nu mai este rușine, ci devine „abilitate”, iar nedreptatea este adesea considerată semn de inteligență.
Această realitate dureroasă este surprinsă cu o limpezime tăioasă de Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul, care observa cu multă durere că „răutatea oamenilor a întrecut orice limită” și că oamenii caută cu orice preț să se înșele unii pe alții. Mai grav este faptul că, atunci când reușesc să-l înșele pe aproapele lor, nu simt mustrare, ci mândrie, socotind înșelarea drept o mare izbândă.
Falsificarea ca mod de viață
Falsificarea nu mai este un accident, ci un mod de a trăi. Omul contemporan nu mai caută calitatea, adevărul sau corectitudinea, ci profitul imediat, câștigul ușor, chiar dacă acesta se face pe seama celuilalt. Se falsifică produsele, se falsifică munca, se falsifică sentimentele. Totul devine „de fațadă”.
Exemplele concrete oferite de Cuviosul Paisie sunt grăitoare. Răsadurile de roșii, puse în pungi mici, cu pământ sărac și rădăcini putrede, erau menite să creeze doar impresia de produs bun. Ambalajul conta, nu sănătatea plantei. Asemenea și cutiile cu dulciuri, mari și frumos decorate, dar aproape goale pe dinăuntru sau umplute cu produse vechi și nefolositoare. În toate acestea se vede clar o mentalitate: „să pară mult, chiar dacă este puțin”, „să arate bine, chiar dacă este stricat”.
Această mentalitate nu se oprește la obiecte. Ea pătrunde în viața morală a omului. Oamenii ajung să se poarte frumos doar la suprafață, să vorbească frumos, dar să gândească rău; să zâmbească, dar să înșele; să promită, dar să nu împlinească.
Păcatul devenit modă
Unul dintre cele mai tulburătoare adevăruri spuse de Cuviosul Paisie Aghioritul este acesta: „păcatul a devenit modă și nedreptatea istețime”. Trăim într-o societate care nu doar tolerează păcatul, ci îl promovează. Cel care înșală este admirat, cel care reușește „să se descurce” pe spinarea altora este lăudat, iar cel cinstit este adesea considerat naiv sau prost.
Această răsturnare a valorilor este una dintre cele mai grave boli ale lumii moderne. În loc ca virtutea să fie apreciată, este ironizată. În loc ca adevărul să fie căutat, este răstălmăcit. Omul nu mai întreabă: „Este drept?”, ci: „Îmi iese mie ceva din asta?”.
Duhul lumesc, despre care vorbește Cuviosul Paisie Aghioritul, șlefuiește mintea nu spre înțelepciune, ci spre viclenie. Mintea nu mai este folosită pentru a discerne binele de rău, ci pentru a găsi metode tot mai sofisticate de a înșela fără a fi prins.
Conștiința, iadul cel mic
Și totuși, oricât ar fi de lăudat de oameni, cel care nedreptățește nu este niciodată cu adevărat liniștit. Cuviosul Paisie Aghioritul spune un lucru extrem de profund: înșelătorul „lăuntric suferă mustrarea conștiinței sale, care este iadul cel mic”. Aici se vede realismul profund al spiritualității ortodoxe.
Conștiința nu poate fi redusă la tăcere definitiv. Chiar dacă omul o ignoră, ea continuă să vorbească în adâncul sufletului. Neliniștea, frica, suspiciunea, golul interior, toate acestea sunt semne ale unei conștiințe rănite. Omul poate avea bani, succes, apreciere socială, dar dacă a ajuns acolo prin înșelare, sufletul lui nu are pace.
Această stare este, într-adevăr, un „iad mic”, pentru că lipsa păcii este una dintre cele mai mari suferințe ale omului. Dumnezeu nu pedepsește imediat, dar lasă conștiința să fie judecătorul interior al fiecăruia.
De ce acceptă omul falsul?
O întrebare firească este: de ce ajunge omul să accepte și să practice falsul? Răspunsul nu este simplu, dar are legătură cu îndepărtarea de Dumnezeu. Atunci când omul nu mai trăiește cu frica lui Dumnezeu, când nu mai vede viața ca pe o responsabilitate înaintea Lui, criteriile se schimbă. Binele și răul nu mai sunt absolute, ci devin negociabile.
În plus, graba, lăcomia și competiția exacerbată împing omul să „ardă etape”, să caute scurtături. Într-o lume în care totul trebuie obținut rapid, onestitatea pare un obstacol. De aici apare tentația de a trișa, de a falsifica, de a înșela.
Chemarea la autenticitate
În fața acestei lumi falsificate, Ortodoxia nu propune revoluții exterioare, ci o revoluție lăuntrică: întoarcerea la autenticitate. A fi creștin înseamnă a fi adevărat, adevărat în credință, în cuvânt, în muncă, în relația cu aproapele.
Omul credincios este chemat să nu trăiască „cu staniol pe dinafară și gol pe dinăuntru”, ci să fie plin de conținut lăuntric. Chiar dacă lumea apreciază ambalajul, Dumnezeu privește inima. Chiar dacă nedreptatea pare să aducă câștig, dreptatea aduce pace.
Martori ai adevărului într-o lume falsificată
Cât de mult s-a falsificat lumea! Această constatare nu trebuie să ne ducă la deznădejde, ci la trezvie. Fiecare creștin este chemat să nu se lase prins în acest val al falsului, ci să fie un martor al adevărului prin viața sa. Cinstea, simplitatea, dreptatea și dragostea față de aproapele rămân valori veșnice, chiar dacă lumea le disprețuiește.
A trăi curat într-o lume falsificată este o cruce, dar este și singura cale care duce la pacea inimii. Iar această pace este darul cel mai de preț pe care Dumnezeu îl oferă celor ce aleg adevărul în locul înșelării.