Rugăciunea este respirația sufletului și mijlocul prin care omul intră în dialog cu Dumnezeu. Totuși, mulți creștini mărturisesc că obosesc repede, că mintea li se împrăștie, iar trupul îi trage spre lenevie. Întrebarea „De ce obosim la rugăciune?” i-a preocupat și pe Părinții Bisericii, care ne-au lăsat răspunsuri mereu actuale.
Sfântul Ioan din Kronstadt spune limpede că obosim pentru că nu-L avem pe Domnul înaintea ochilor minții ca fiind de față. Când omul Îl vede cu ochii inimii, rugăciunea nu mai este o povară, ci o întâlnire vie și plină de bucurie.
Pentru a înțelege mai bine această realitate, Sfântul Ioan ne amintește de stâlpnici, mari nevoitori care au petrecut ani întregi în rugăciune necontenită. Viața lor mustră slăbiciunea noastră, dar ne și cheamă la o înțelegere mai adâncă a rugăciunii.
Exemplul stâlpnicilor, biruința asupra firii slăbite
Stâlpnici precum Sfântul Simeon Stâlpnicul au stat zeci de ani pe un stâlp, în arșiță, ploaie și frig, cu trupul supus tuturor lipsurilor. Cei ce îi priveau rămâneau uimiți de tăria lor, de nevoința lor peste fire și de neclintirea lor în rugăciune. Sfântul Ioan din Kronstadt ne amintește acest exemplu pentru a arăta că trupul nostru nu este, prin fire, incapabil de a sta în rugăciune; dimpotrivă, el se poate obișnui cu osteneala dacă mintea și inima sunt aprinse de dorul de Dumnezeu.
Stâlpnicul își învingea trupul nu pentru că ar fi avut un corp mai puternic decât al nostru, ci pentru că avea în el o putere lăuntrică ce izvora din harul lui Dumnezeu. Trupul lui era asemenea trupului nostru – predispus spre comoditate, căldicel, atras de odihnă. Dar el a biruit toate acestea prin dumnezeiescul dor și prin vederea duhovnicească a prezenței lui Dumnezeu.
În fața unor asemenea nevoitori, noi, cei obișnuiți să ne oprim după câteva minute de rugăciune, suntem chemați să ne cercetăm conștiința și să ne întrebăm: Ce lipsește rugăciunii noastre? De ce un om poate sta ani de zile pe un stâlp rugându-se, iar noi ne istovim după câteva momente?
Lipsa simțirii prezenței lui Dumnezeu
Sfântul Ioan ne spune limpede: obosim la rugăciune deoarece nu-L avem pe Domnul în fața ochilor minții noastre ca fiind prezent. Pentru foarte mulți creștini, rugăciunea devine o înșiruire de cuvinte rostite mecanic, fără încordare a minții, fără implicarea inimii. Atunci când mintea nu se apleacă spre Dumnezeu, ea începe să hoinărească în toate părțile; trupul simte povara statului, iar rugăciunea se transformă într-o osteneală uscată.
Dacă însă omul ar simți prin credință că Dumnezeu este înaintea sa, că îl ascultă cu atenție și cu dragoste, atunci rugăciunea ar deveni vie și plină de putere. În fața Împăratului ceresc nu se poate sta cu nepăsare. Dacă ne-am imagina că ne aflăm înaintea unui mare conducător sau a unui om cu autoritate, am sta drepți și atenți, fără să ne plictisim. Cu atât mai mult, înaintea Preasfântului Dumnezeu ar trebui să ne adunăm toată ființa.
Prezența lui Dumnezeu nu este doar o idee, ci o realitate pe care omul o poate simți cu adevărat atunci când se roagă cu inimă curată. Când mintea și inima sunt unite în rugăciune, oboseala dispare, iar omul simte putere, ca și când ar fi susținut de har.
Rugăciunea ca întâlnire cu Persoana lui Hristos
Mulți obosesc la rugăciune fiindcă nu Îl privesc pe Domnul ca pe o Persoană vie, prezentă și iubitoare. Rugăciunea nu este o obligație, nici un exercițiu intelectual, ci o întâlnire. Dacă omul nu simte această întâlnire, rugăciunea devine searbădă și greoaie.
Sfântul Ioan ne îndeamnă să-L privim pe Domnul cu ochii minții și ai inimii, să ne aducem aminte de frumusețea Lui, de iubirea Lui, de suferința Lui pentru noi. Această contemplare lăuntrică dă putere rugăciunii. Când stai în fața Celui iubit, timpul nu se mai simte. De aceea, Sfântul Ioan spune că, dacă omul ar avea această privire duhovnicească, ar putea sta la rugăciune nu doar o noapte întreagă, ci chiar trei zile și trei nopți fără să obosească.
Nu cantitatea rugăciunii ne istovește, ci lipsa căldurii inimii.
Lenea trupului și lupta duhovnicească
Trupul omenesc, după căderea în păcat, este înclinat spre comoditate. Rugăciunea cere efort, cere atenție, cere stăpânire de sine. De aceea, trupul, neobișnuit cu astfel de lucrare, se împotrivește. Simțim greutate în genunchi, oboseală în spate, moleșeală în gânduri.
Stâlpnicul a biruit această lenevie a trupului pentru că a avut o dorință mai puternică decât oboseala biologică: dorul după Dumnezeu. Când inima se aprinde, trupul se supune. Când însă inima este rece, trupul devine stăpân, iar rugăciunea pare de nesuportat.
Aici se vede taina luptei duhovnicești: trupul nu trebuie zdrobit, ci educat, obișnuit treptat cu lucrarea rugăciunii. Cei ce nu se roagă decât rar nu pot înainta în această nevoință. Dar cei ce se roagă constant simt cum trupul începe să se supună, iar oboseala se micșorează pe măsură ce harul lucrează.
Mintea împrăștiată și slăbiciunea voinței
O altă pricină a oboselii la rugăciune este mintea neadunată. Omul contemporan, bombardat de informații, preocupări și griji, are o minte agitată. În timpul rugăciunii, gândurile vin ca un șir nesfârșit, iar omul se luptă să le respingă. Această luptă îl obosește, iar, în cele din urmă, el cedează.
Părinții Bisericii ne învață că mintea trebuie adunată în inimă, că rugăciunea trebuie rostită cu atenție, cu smerenie și cu conștiința propriei neputințe. Voința slăbită trebuie întărită prin exercițiu duhovnicesc, prin perseverență. Rugăciunea este asemenea unui mușchi: cu cât este folosit mai des, cu atât devine mai puternic.
Cum putem depăși oboseala la rugăciune?
Sfântul Ioan din Kronstadt oferă soluția fundamentală: să-L avem pe Domnul înaintea ochilor minții și ai inimii. Aceasta este cheia rugăciunii neobosite.
Pe lângă această temelie, putem adăuga câteva îndemnuri practice:
• Rugăciunea să fie făcută cu credință vie
Să ne rugăm ca și când L-am vedea pe Dumnezeu înaintea noastră, cunoscându-ne, ascultându-ne și iubindu-ne.
• Să începem cu puțin și să creștem treptat
Nu se cere de la început rugăciune îndelungată, ci constantă. „Puțin și des”, spun Părinții.
• Să cerem ajutorul harului
Fără har, rugăciunea devine o lucrare doar omenească și obositoare. Să cerem: „Doamne, învață-mă să mă rog!”
• Să unim rugăciunea cu smerenia
Cel ce crede că poate singur să se roage bine se înșală. Smerenia atrage harul.
• Să ne inspirăm din viețile sfinților
Exemplul stâlpnicilor și al tuturor nevoitorilor ne arată cât de mare poate fi puterea omului când se unește cu Dumnezeu.
Chemare la o rugăciune vie
Întrebarea „De ce obosim la rugăciune?” are un răspuns simplu și profund: obosim pentru că rugăciunea noastră nu este încă un dialog viu cu Dumnezeu, ci doar o lucrare formală. Dar atunci când rugăciunea devine întâlnirea inimii cu Hristos, ea nu mai obosește, ci odihnește.
Sfântul Ioan din Kronstadt ne amintește cu putere: dacă L-am privi pe Domnul cu adevărat, am putea sta la rugăciune o noapte întreagă, ba chiar trei zile și trei nopți, fără să simțim oboseală. Așa au făcut stâlpnicii și mulți alți sfinți, oameni cu trup asemenea nouă, dar cu inimă aprinsă pentru Dumnezeu.
Suntem chemați, fiecare după putere, să ne străduim în rugăciune, să biruim lenea trupului și împrăștierea minții, să-L vedem pe Dumnezeu cu ochii inimii și astfel să intrăm în odihna rugăciunii celei adevărate. Rugăciunea nu este doar un efort, ci un dar; nu este doar osteneală, ci și bucurie; nu este doar lucrarea omului, ci și lucrarea harului.
Să cerem, așadar, Domnului să aprindă în noi dorul rugăciunii, să ne dea putere, credință și răbdare, pentru ca, asemenea sfinților, să putem sta înaintea Sa cu dragoste și neclintire, fără a mai simți oboseala, ci numai pacea și dulceața prezenței Sale.