Oastea Domnului a apărut ca o asociație creștină cu un scop clar și, la început, legitim: trezirea conștiinței creștinului ortodox, chemat să se lepede de păcate și să trăiască făgăduința făcută la Sfântul Botez.
Această lucrare nu a fost întemeiată pentru a crea o „Biserică în Biserică”, nici pentru a inventa legăminte noi, ci pentru a reaminti omului că, la botez, a spus limpede: „Mă lepăd de satana și de toate lucrurile lui”.
Cât timp Oastea Domnului a rămas sub ascultarea Bisericii, în rânduiala ei canonică, a adus roade bune. Din clipa în care s-a rupt de această ascultare, a devenit, după mărturia dureroasă a Sfinților Părinți pricină de rătăcire, dezbinare și pepinieră de sectari.
„Legământul”, o confuzie gravă față de Taina Botezului
Un punct extrem de grav, semnalat fără ocolire de Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihastria, este practica unora dintre așa-zișii „ostași ai Domnului” de a cere credincioșilor un „legământ cu Iisus”. Răspunsul părintelui Cleopa este categoric și fără diplomație:
„Eu sunt în oastea Domnului de când m-am botezat și eram cât o păpușă. De atunci am făcut legământ cu Iisus și m-am lepădat de satana.”
Botezul este singurul legământ adevărat, deplin și mântuitor. În Molitfelnic se spune limpede: „Iată, te-ai făcut ostașul lui Iisus Hristos”. A cere un alt legământ înseamnă, conștient sau nu, minimalizarea Tainei Botezului și deschiderea drumului către o gândire sectară.
Oastea Domnului, acceptată de Biserică, cât timp a fost ascultătoare
Istoric vorbind, Oastea Domnului a fost aprobată de Biserică în anul 1923, alături de alte organizații cu caracter social și filantropic. Cercetarea bolnavilor din spitale, îngrijirea lor, ajutorarea săracilor și îndreptarea morală a multor oameni au fost roade reale.
În Ardeal funcționa și asociația „Sfântul Gheorghe”, care lupta împotriva prozelitismului catolic, protestant și uniat. Aceste lucrări au adus folos atâta vreme cât au fost conduse de ierarhi buni, precum Nicolae Bălan. Atunci când conducerea duhovnicească s-a slăbit, iar ascultarea față de Biserică a fost părăsită, aceste asociații au început să decadă.
Ruperea de Biserică, începutul rătăcirii
Momentul critic a fost acela în care unii membri ai Oastei Domnului au început:
- să se adune prin case,
- să cânte cântări proprii,
- să nu mai meargă regulat la biserică,
- să nu mai asculte de preoți și de episcopi.
Aceasta este semnătura clasică a sectarismului. Nu mai vorbim despre o lucrare de trezire în sânul Bisericii, ci despre o structură paralelă, necanonică.
Sfântul Apostol Pavel spune limpede că ostașii lui Hristos trebuie să se lupte„Iar când se luptă cineva, la jocuri, nu ia cununa, dacă nu s-a luptat după regulile jocului.”(II Timotei 2, 5). Legea este rânduiala Bisericii. Cine luptă în afara ei nu se încununează, ci cade.
Ostași cu numele, dezertori cu fapta
Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihastria folosește cuvinte extrem de dure, dar adevărate:
cei care sunt „ostași” doar cu numele, fără viață liturgică, fără post, fără spovedanie și împărtășanie, nu sunt ostași ai lui Hristos, ci dezertori.
Un exemplu cutremurător este mărturia unui preot din județul Covasna, care a spus:
„Am avut tot satul în Oastea Domnului și toți au trecut la penticostali.”
Aceasta este roada ruperii de Biserică. Nu întărire în Ortodoxie, ci alunecare în erezie.
Cine sunt adevărații ostași ai Domnului
Pentru Biserică, adevărații ostași ai Domnului Iisus Hristos sunt:
- cei care rămân în Biserică,
- care ascultă de preot și de episcop,
- care țin posturile, miercurea și vinerea,
- care se spovedesc regulat și se împărtășesc,
- care nu fac nimic fără binecuvântare.
Aceștia nu se laudă cu titluri, steaguri sau „grad” duhovnicesc. Ei trăiesc credința în smerenie și ascultare.
Toți suntem ostași ai Domnului, din Botez
Un adevăr fundamental, repetat de părintele Cleopa, este acesta:
toți creștinii sunt ostași ai Domnului, nu doar membrii unei asociații. De când? De la Botez.
La botez, preotul se roagă:
„Fă, Doamne, pruncul acesta ostaș ales al Tău.”
De atunci suntem fii ai lui Dumnezeu și ostași ai lui Hristos. Nu există o „oaste specială”, mai presus de Biserică.
Predicarea fără trimitere, neascultare și moarte duhovnicească
O altă abatere gravă este predicarea fără binecuvântare. Sfintele canoane sunt clare: mireanul nu are voie să predice în public, iar preotul nu poate face aceasta fără porunca episcopului.
Apostolul Pavel întreabă răspicat:
„Au doară toți sunt apostoli?”
Și adaugă:
„Cum vor propovădui, dacă nu sunt trimiși?” (Romani 10, 15)
Predicarea fără trimitere este neascultare, iar neascultarea lucrează moarte sufletească.
Oastea Domnului a pornit bine, ca o lucrare de trezire morală în sânul Bisericii
Cât timp a fost ascultătoare, a adus folos. Din clipa în care s-a desprins de Biserică, a devenit rătăcire, pericol sectar și pricină de pierzare pentru mulți.
Adevărata Oaste a Domnului este Biserica Ortodoxă.
Adevăratul ostaș al lui Hristos este creștinul botezat, trăitor în ascultare, smerenie și viață sacramentală.
Orice drum care iese din această rânduială, oricât de „râvnitor” ar părea, nu duce la Hristos, ci la rătăcire.