Una dintre cele mai delicate și adesea greșit înțelese întrebări ale vieții duhovnicești este aceasta: poate îngădui Dumnezeu ca omul să cadă în păcat? La prima vedere, întrebarea pare firească, mai ales atunci când omul, doborât de propriile neputințe, caută o explicație sau o ușurare a vinovăției.
Unde începe cu adevărat căderea
Însă răspunsul Părinților este limpede, tăios și, în același timp, mântuitor: Dumnezeu nu îngăduie niciodată păcatul, ci omul este cel care face îngăduințe în inima sa.
Această învățătură este exprimată cu o claritate duhovnicească impresionantă de Cuviosul Paisie Aghioritul, care spulberă una dintre cele mai răspândite confuzii ale creștinului contemporan: aceea de a pune căderea pe seama voii sau îngăduinței lui Dumnezeu.
Harul nu pleacă fără motiv
Cuviosul Paisie spune limpede: „Când, de pildă, mă mândresc, atunci alung Harul dumnezeiesc, pleacă îngerul meu păzitor, vine celălalt … înger, diavolul, și-mi sparg capul.”Această imagine, deși simplă, este extrem de profundă. Harul lui Dumnezeu nu părăsește sufletul în mod arbitrar și nici ca pedeapsă din partea lui Dumnezeu, ci este izgonit de om prin păcat, începând cu cel mai subtil dintre ele: mândria.
Dumnezeu este Izvorul binelui și al vieții. El nu poate fi autorul păcatului și nici nu poate conlucra cu răul. A spune că Dumnezeu „îngăduie” păcatul ar însemna să-I atribuim o voință împărțită, ceea ce este străin de învățătura Bisericii. Dumnezeu îngăduie încercările, necazurile, suferințele pedagogice, dar nu păcatul. Păcatul este întotdeauna rodul unei alegeri personale.
Îngăduința începe în minte
Căderea nu se produce dintr-odată. Ea începe cu o clipă fără Dumnezeu a minții, o mică neatenție duhovnicească, o slăbire a trezviei. În acea clipă, vrăjmașul nu forțează, ci se strecoară, „furișând undița iadului pe gât”, învelită într-o momeală aparent nevinovată. Această momeală este întotdeauna adaptată înclinației fiecăruia.
Mintea care se îndepărtează de pomenirea lui Dumnezeu devine vulnerabilă. Când omul începe să guste dintr-o plăcere, dintr-un gând străin sau dintr-o justificare subtilă, cumpăna liberei alegeri se înclină. Atunci se face spărtura în cetatea sufletului, iar vrăjmașii care așteptau afară se năpustesc înăuntru. Urmarea este pustiirea: păcatul lucrat, repetat, transformat în deprindere și, în cele din urmă, în patimă.
Diavolul nu ne silește, ci ne așteaptă
O altă mare rătăcire este aceea de a pune totul pe seama ispititorului. De multe ori auzim oameni spunând: „diavolul m-a făcut”, „m-a împins”, „m-a ispitit”. Însă Părinții sunt foarte limpezi: ispititorul ispitește, aceasta este „meseria” lui. El nu ne poate sili, ci doar ne provoacă. Responsabilitatea rămâne a noastră.
Pilda ucenicului care a încercat să coacă un ou pe o cheie este extrem de grăitoare. Când ucenicul dă vina pe diavol, acesta însuși mărturisește ironic că nici nu cunoștea o asemenea „măiestrie”. Mesajul este clar: de multe ori diavolul doarme, iar noi îl trezim prin imaginația, dorințele și îngăduințele noastre.
Aceasta nu micșorează realitatea războiului duhovnicesc, ci o așază în adevăr. Diavolul nu este atotputernic și nici omniprezent. El profită de slăbiciunile noastre, nu le creează. Omul este chemat să-și asume responsabilitatea propriei lupte.
Războiul nevăzut și moartea față de lume
Războiul duhovnicesc este asemănat de Părinți cu războiul lumesc, printr-un aspect esențial: ambele ne desfac de viața aceasta. Însă, spre deosebire de războiul lumii, războiul nevăzut are un scop mântuitor. Ispitele, necazurile și încercările, atunci când sunt primite cu smerenie și rugăciune, tocesc gustul pentru lume și nasc în suflet o moarte binecuvântată față de cele trecătoare.
Această moarte față de lume este smerenia deplină, fără de care nu există rugăciune neîncetată. Dumnezeu nu îngăduie păcatul, dar îngăduie lupta, pentru ca omul să se cunoască pe sine, să se smerească și să se lipească mai mult de El.
Momeala potrivită fiecăruia
Vrăjmașul nu ispitește la întâmplare. El cercetează înclinațiile fiecăruia și folosește momeala cea mai potrivită. Pe cel înclinat spre trup îl ispitește cu desfrânarea. Pe cel iubitor de raționamente, cu „înțelepciunea veacului acestuia”, care, după cuvântul Apostolului, i-a rătăcit pe mulți de la Dumnezeu. Pe cei dornici de Cuvântul lui Dumnezeu îi poate ispiti chiar cu Scriptura, răstălmăcită și folosită fără duh, ajungându-se la situația cutremurătoare a unor „călători la iad cu Scriptura în mână”.
Aceasta arată că nu obiectul ispitei este problema, ci starea inimii. Sub orice plăcere este încolăcit un șarpe. Nu plăcerea în sine este întotdeauna păcat, ci îngăduința nevegheată, lipsa discernământului și ruperea de Dumnezeu.
Unde este, așadar, vina?
De unde atâta pustiire în suflet? Nu de la Dumnezeu, ci de la o clipă fără Dumnezeu a minții. Acea clipă aparent neînsemnată devine poarta prin care intră vrăjmașul. De aceea, Părinții pun atât de mare accent pe trezvie, pe atenția inimii, pe rugăciunea neîncetată și pe smerenie.
Dumnezeu nu ne părăsește, ci noi ne îndepărtăm. Harul nu se retrage ca pedeapsă, ci este alungat de păcat. Îngerul păzitor nu pleacă fără motiv, ci se depărtează atunci când omul alege întunericul. Iar diavolul nu intră cu forța, ci este invitat prin îngăduințele noastre.
Libertatea care ne face răspunzători
A întreba dacă Dumnezeu îngăduie păcatul înseamnă, adesea, a căuta o justificare pentru propria cădere. Însă adevărul eliberator este acesta: Dumnezeu nu îngăduie păcatul, dar îngăduie libertatea. Iar libertatea implică răspundere. Când omul cade, nu Dumnezeu a îngăduit, ci omul a slăbit paza inimii sale.
Această înțelegere nu duce la deznădejde, ci la trezire. Dacă îngăduința a fost a noastră, tot a noastră este și pocăința. Iar Dumnezeu, Care nu îngăduie păcatul, îngăduie întotdeauna întoarcerea, ridicarea și vindecarea celui ce se smerește și strigă către El.