Una dintre cele mai răspândite ispite ale creștinului de astăzi este gândul că mântuirea este posibilă doar în retragere totală din lume, departe de familie, de responsabilități, de zgomotul vieții cotidiene.
Mulți ajung să creadă că numai monahii sau cei care trăiesc în pustie pot dobândi Împărăția lui Dumnezeu, iar cei ce trăiesc „în lume”, cu soție, copii, griji și muncă, sunt condamnați la o viață duhovnicească mediocră sau chiar la pierzare. Însă această gândire nu este una a Bisericii, ci o rătăcire pe care Sfinții Părinți au combătut-o cu putere.
Textul plin de lumină al Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur ne așază înainte o învățătură fundamentală: nu locul mântuiește pe om, ci împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Istoria mântuirii este dovada vie că omul poate cădea chiar și în rai, dar se poate mântui și pe un morman de gunoi, dacă inima lui rămâne credincioasă lui Dumnezeu.
Raiul pierdut și gunoiul care duce la mântuire
Ce dregătorie a fost mai înaltă decât cea a lui Adam, omul cel fără de moarte, așezat în rai, în comuniune deplină cu Creatorul său? Și totuși, acest loc desăvârșit nu l-a mântuit pe Adam, pentru că el a ales să calce porunca lui Dumnezeu. Raiul nu a fost suficient atunci când ascultarea a lipsit.
În schimb, ce poate fi mai de ocară decât gunoiul pe care a șezut Iov, lipsit de avere, de sănătate și de mângâiere omenească? Și totuși, acest loc al suferinței a devenit pentru el scară către rai, pentru că Iov nu a cârtit, nu a hulit și nu s-a lepădat de Dumnezeu. Prin răbdare și credință, el s-a sălășluit în Împărăția cerurilor.
Această comparație cutremurătoare ne arată limpede că nici locul sfânt, nici poziția socială, nici condițiile exterioare nu mântuiesc pe om. Mântuiește doar mintea și inima care se pleacă de bunăvoie înaintea lui Dumnezeu.
Dregătoria care nu mântuiește și smerenia care înalță
Sfântul Ioan Gură de Aur aduce înaintea noastră și alte exemple grăitoare. Saul, deși era rege, locuia în palate și avea toată slava acestei lumi, a pierdut și viața aceasta, și pe cea veșnică, pentru că nu a rămas ascultător de Dumnezeu. Puterea, confortul și autoritatea nu l-au putut apăra de cădere.
În schimb, Lot, trăind în Sodoma, în mijlocul unui popor fărădelege, a reușit să se mântuiască pentru că a păzit poruncile Domnului. Lumea stricată din jurul său nu l-a osândit; dimpotrivă, credincioșia lui l-a făcut vrednic de cununa sfinților.
Așadar, mediul nu este scuza pierzării, iar izolarea nu este garanția mântuirii. Dumnezeu primește pretutindeni pe omul care Îl caută cu sinceritate.
Se poate mântui omul cu familie și copii?
Sfântul Ioan Gură de Aur numește „nebunie” gândul că omul nu se poate mântui în lume, având femeie și copii. Viața de familie nu este o piedică în calea mântuirii, ci o școală a iubirii, a jertfei și a răbdării. Soțul care își iubește soția, părintele care își crește copiii în frica lui Dumnezeu, mama care se jertfește în taină pentru casa ei, toți aceștia pot ajunge sfinți, chiar dacă nu părăsesc lumea.
Locul nu mântuiește și nici nu osândește. Faptele sunt cele care hotărăsc veșnicia omului. În oraș sau la sat, în familie sau în singurătate, în bogăție sau sărăcie, criteriul rămâne același: împlinirea poruncilor lui Dumnezeu.
Pocăința, ușa deschisă a mântuirii
Pentru cei ce trăiesc în lume, Sfântul Ioan Gură de Aur oferă un cuvânt de mare mângâiere: să nu deznădăjduim, chiar dacă am greșit. Căderea nu este sfârșitul, ci prilej de ridicare prin pocăință. Dumnezeu nu caută oameni fără greșeală, ci inimi smerite care se întorc la El.
Pocăința nu este doar o părere de rău, ci o schimbare a vieții, o întoarcere concretă spre bine. Iar unul dintre cele mai puternice semne ale pocăinței este milostenia.
Milostenia, lucrare a iubirii adevărate
Averea, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, nu ne-a fost încredințată doar pentru noi, ci mai ales pentru cei săraci și neputincioși. Nimeni nu s-a născut cu averea în mâini, iar ceea ce avem este dar al lui Dumnezeu. De aceea, milostenia făcută de bunăvoie, cu mâna ta, fără martori, este de mare folos sufletului.
Însă Sfântul Părinte atrage atenția asupra unei mari rătăciri: nu este drept să arăți milă față de străini, în timp ce propria familie este neglijată. Este fățărnicie să împarți altora, iar cei din casa ta să fie flămânzi, goi și lipsiți. Cum poți vorbi despre grija pentru suflet, când nu te îngrijești de nevoile trupești ale celor apropiați?
Adevărata milostenie începe în propria casă. Grija pentru cei de aproape este temelia pe care se clădește iubirea față de ceilalți.
Milostenia care Îl face pe Dumnezeu milostiv
Sfânta Scriptură, amintită de Sfântul Ioan Gură de Aur, îl numește fericit pe cel care miluiește sufletele robilor săi și nu-și lasă neamul în nevoi. Dumnezeu nu primește o milostenie care naște nedreptate și durere în propria familie. Celui fățarnic, Domnul îi spune să scoată mai întâi bârna din ochiul său, și abia apoi să vadă gunoiul din ochiul fratelui.
Prin urmare, rânduiala creștină este limpede: mai întâi ai grijă de cei de lângă tine, apoi deschide-ți inima și către ceilalți. Astfel, făcând milostiv pe aproapele, Îl faci milostiv și pe Dumnezeu față de tine.
Mântuirea este posibilă pretutindeni
Pentru cei ce zic că nu se pot mântui în lume, cuvântul Bisericii este clar și plin de nădejde: mântuirea nu este legată de loc, ci de ascultare, pocăință și iubire. Raiul nu l-a mântuit pe Adam, dar gunoiul l-a dus pe Iov în rai. Palatele nu l-au salvat pe Saul, dar Sodoma nu l-a pierdut pe Lot.
Oriunde ne-am afla, Dumnezeu ne primește dacă împlinim poruncile Lui. În lume sau în mănăstire, singuri sau în familie, suntem chemați la aceeași sfințenie. Iar această chemare nu este imposibilă, ci deschisă tuturor celor ce aleg, zi de zi, voia lui Dumnezeu.