Familia este locul în care omul se descoperă pe sine mai mult decât oriunde altundeva. Aici se văd iubirea, jertfa, răbdarea, dar tot aici ies la suprafață și slăbiciunile, patimile, nervozitatea și mânia.
De multe ori, tocmai cu cei mai apropiați ajungem să fim cei mai duri, mai nerăbdători și mai aspri în cuvinte. Nervozitatea în familie nu apare din senin; ea este rodul unor stări lăuntrice adânci, neconștientizate sau neînfrânate.
Mânia ca patimă și nevoia lucrării duhovnicești pentru pacea familiei
În învățătura Bisericii, mânia nu este doar o reacție emoțională, ci o patimă care, lăsată liberă, rupe comuniunea dintre oameni și dintre om și Dumnezeu. De aceea, prevenirea nervozității în familie nu este doar o chestiune de bună-cuviință sau echilibru psihologic, ci o lucrare duhovnicească profundă.
Pornind de la un cuvânt de folos al părintelui Arhimandritul Teofil Părăian, vom încerca să înțelegem rădăcinile nervozității și să descoperim căile prin care pacea poate fi redobândită în viața de familie.
Nervozitatea, dorința de a stăpâni totul
Cei care sunt nervoși vor ca toate lucrurile să meargă după voia lor. Această afirmație simplă, dar adâncă, scoate la iveală esența problemei: dorința de control. În familie, fiecare membru vine cu propriile așteptări, ritmuri și nevoi. Atunci când cineva absolutizează propria voință și o impune celorlalți, tensiunea devine inevitabilă.
Nervozitatea nu apare pentru că lucrurile sunt grele, ci pentru că nu sunt așa cum le-am dori. De cele mai multe ori, nu situațiile sunt problema, ci felul în care le judecăm. Omul nervos nu acceptă ușor diferența, greșeala sau neprevăzutul. El vrea ordine, rapiditate și conformare, iar când acestea lipsesc, reacționează prin mânie.
În familie, această atitudine se transformă rapid în certuri, reproșuri și răni adânci, mai ales atunci când este repetată zilnic.
Mânia și mândria, legătura tainică
În scrierile patristice, Filocalia arată limpede că mânia este sora mândriei, sau că la temelia mâniei stă mândria. Omul se mânie pentru că se socotește îndreptățit, pentru că se consideră superior sau pentru că simte că i s-a încălcat „dreptatea”.
Mândria îl face pe om rigid, incapabil să cedeze, să asculte sau să se smerească. În familie, mândria se manifestă prin refuzul dialogului sincer, prin dorința de a avea mereu dreptate și prin lipsa disponibilității de a ierta.
De aceea, nervozitatea nu se vindecă doar prin tehnici de calmare, ci printr-o lucrare lăuntrică de smerire. Acolo unde mândria este tăiată, mânia nu mai are rădăcină.
„În familia noastră tot timpul există nervi și ceartă”
Întrebarea dureroasă a multor oameni este: „În familia noastră tot timpul există nervi și ceartă. Cum să ieșim din această situație?”. Răspunsul nu este simplu și nici rapid, dar este posibil.
Primul pas este recunoașterea problemei. Atâta timp cât omul se consideră îndreptățit în nervozitatea sa, nu va căuta schimbarea. Apoi, este nevoie de asumarea personală a vinei. Nu ceilalți sunt cauza principală a nervozității mele, ci felul în care eu reacționez.
Pacea în familie nu începe cu schimbarea celorlalți, ci cu schimbarea propriei inimi. Aceasta este o lege duhovnicească fundamentală.
O mărturie personală despre vindecare
Arhimandritul Teofil Părăian mărturisește că, în copilărie, era foarte nervos, iar cei din jur îi atrăgeau mereu atenția. Această sinceritate este de mare folos, pentru că arată că nervozitatea nu este o stare definitivă, ci una care poate fi vindecată.
Momentul decisiv a fost întâlnirea cu o carte aparent simplă, dar cu un mesaj profund creștin: Domnișoara Poliana, cunoscută și sub titlul Taina mulțumirii. Cartea, scrisă pentru copii, are la bază ideea de a găsi un motiv de mulțumire în orice împrejurare, chiar și în cele neplăcute.
Această învățătură simplă are o forță duhovnicească extraordinară: mulțumirea taie nervozitatea din rădăcină.
Mulțumirea, antidotul nervozității
Omul nervos este, de fapt, un om nemulțumit. El vede mai ales lipsurile, neajunsurile și greșelile celorlalți. În schimb, omul mulțumitor vede darurile, chiar și acolo unde există suferință.
Îndemnul de a găsi un motiv de mulțumire în orice situație nu este naivitate, ci lucrare duhovnicească. Mulțumirea îl ajută pe om să se detașeze de sine, să nu se mai ia atât de în serios și să accepte viața ca dar, nu ca drept.
În familie, mulțumirea schimbă atmosfera: cuvintele devin mai blânde, reacțiile mai domoale, iar conflictele se sting mai ușor.
Rușinarea de sine și procesul de conștiință
Nervozitatea poate fi înlăturată în măsura în care omul se jenează de sine însuși, că a ajuns într-o astfel de stare. Această „rușinare de sine” nu este dispreț față de propria persoană, ci o conștientizare sinceră a slăbiciunii.
Dacă nu înlături pricinile nervozității, nu o poți înlătura nici pe ea. De aceea, este nevoie de un proces de conștiință:
– De ce reacționez așa?
– Ce anume mă face să mă mânii?
– Ce așteptări nerealiste am de la ceilalți?
A nu te socoti îndreptățit pentru nervozitate și răutate este un act de maturitate duhovnicească.
Prevenirea, cheia păcii în familie
Prevenirea nervozității înseamnă atenție, lucrare și rugăciune. După fiecare cădere, omul este chemat să prevină situații asemănătoare.
Aceasta presupune:
– mai multă răbdare,
– mai multă tăcere,
– mai multă înțelegere a celuilalt,
– mai multă rugăciune înainte de reacție.
Familia devine un mic laborator duhovnicesc, unde omul învață să se lepede de sine și să trăiască pentru ceilalți.
De la tensiune la pace: drumul familiei spre voia lui Dumnezeu
Nervozitatea în familie nu este un destin, ci o chemare la schimbare. Ea arată unde suntem răniți, mândri sau nemulțumiți. Prin smerenie, mulțumire și proces de conștiință, omul poate transforma tensiunea în pace și cearta în prilej de creștere duhovnicească.
Adevărata armonie în familie începe atunci când fiecare membru încetează să-și impună voia și începe să caute voia lui Dumnezeu, Care este pace, blândețe și iubire.