Viața creștină este o luptă continuă pentru curățirea inimii, pentru dobândirea smereniei și pentru creșterea în dragoste față de Dumnezeu și față de aproapele.
În această nevoință, omul se întâlnește adesea cu dorința de a-i îndrepta pe ceilalți, de a-i mustra, de a le spune ce este bine și ce este rău. Însă Sfinții Părinți ne învață că nu orice mustrare este folositoare și nu orice sfat aduce zidire. De multe ori, graba de a corecta pe altul ascunde mândrie, slavă deșartă sau lipsă de cunoaștere de sine.
Sfântul Apostol Pavel spune:
„«Căci numele lui Dumnezeu, din pricina voastră, este hulit între neamuri», precum este scris.” (Romani 2, 24).
Prin aceste cuvinte, el arată că viața celui care se socotește drept, dar nu trăiește după voia lui Dumnezeu, poate deveni pricină de poticnire pentru alții. De aceea, mustrarea aproapelui nu este o lucrare ușoară, ci una care cere mult discernământ, multă smerenie și multă dragoste.
Sfinții Părinți vorbesc adesea despre pericolul de a judeca pe alții și despre folosul tăcerii, al rugăciunii și al lucrării asupra propriei persoane. Ei nu opresc mustrarea atunci când este necesară, dar arată că aceasta trebuie făcută cu mare grijă, numai atunci când este cerută de dragoste și de porunca lui Dumnezeu.
În cele ce urmează, vom vedea ce spun Sfinții despre reproșuri și sfaturi, despre când este bine să vorbim și când este mai bine să tăcem.
Nu este greu să mustri, dar este greu să sfătuiești cu folos
Sfinții Părinți arată că mustrarea este ușoară, dar sfatul bun este rar.
Sfântul Isidor Pelusiotul spune:
„Nu e greu să mustri. Orice om poate să facă aceasta; trebuie să fii însă un sfătuitor iscusit.”
Mulți se grăbesc să vadă greșelile altora, dar puțini știu să ajute cu adevărat. Mustrarea fără dragoste nu vindecă, ci rănește.
De aceea, Sfântul Antonie cel Mare îndeamnă:
„Nimănui să nu arătați că are vreun neajuns fără vreo pricină.”
Cel care mustră din mândrie se depărtează de har.
„Nu ocărî pe fratele tău, chiar dacă l-ai văzut călcând toate poruncile”, spune Sfântul Antonie, arătând că judecarea aproapelui îl face pe om să cadă în aceleași greșeli.
Sfântul Isaac Sirul ne învață să avem milă:
„Ascunde pe cel ce a păcătuit dacă nu ai dintru aceasta vătămare.”
Acoperirea greșelilor nu înseamnă încurajarea păcatului, ci arătarea dragostei. Dumnezeu arată milă celui care are milă și acoperă pe cel care acoperă greșelile altora.
A spune adevărul trebuie făcut cu smerenie și fără judecată
Sunt situații în care trebuie să spunem adevărul, dar și atunci trebuie să avem multă grijă cum o facem.
Sfântul Filaret al Moscovei spune că adevărul trebuie rostit din dragoste și datorie, nu cu judecată sau slavă deșartă. Nu orice adevăr spus este folositor; dacă este rostit cu asprime sau mândrie, el aduce vrajbă, nu îndreptare.
Arhimandritul Ioan Krestiankin ne învață că omul trebuie să se judece pe sine și pentru alții să verse lacrimi, nu osândă. Aceasta este măsura sfinților.
Sfântul Ignatie Briancianinov arată că mulți sunt înșelați de râvna fără discernământ și îi mustră pe alții uitând că sunt și ei păcătoși. Sfinții mustrau numai atunci când erau povățuiți de Duhul Sfânt, nu din patimi.
De aceea, avva Pimen spune:
„Dacă acoperiți păcatul fratelui vostru, și Dumnezeu va acoperi păcatele voastre.”
Iar când a fost întrebat de ce nu mustră, a răspuns:
„Mai întâi să scot bârna din ochiul meu și apoi paiul din ochiul fratelui.”
Aceasta este temelia vieții duhovnicești.
Fără dragoste, mustrarea rănește; cu dragoste, vindecă
Sfântul Paisie Aghioritul spune:
„Dacă nu avem dragoste, atunci când facem unui om un compliment el se înalță, iar dacă îl mustrăm fără dragoste îl rănim.”
Dragostea este cea care dă putere cuvântului. Cuvântul fără dragoste este aspru, chiar dacă este adevărat.
Tot Sfântul Paisie spune:
„Cei ce mustră pe alții fără judecată se află în întunecare duhovnicească.”
Omul fără discernământ vede pe ceilalți ca pe niște greșiți, dar nu vede propria sa neputință.
Creștinul nu trebuie să fie fanatic.
„Cel fără judecată, chiar dacă are dreptate, face mai mult rău.”
Fanatismul nu vine din râvnă sfântă, ci din mândrie și lipsă de iubire.
Egumenul Nikon Vorobiov spune că numai cel curățit de patimi poate vedea limpede:
când inima se curățește, atunci se aprinde în ea mila pentru toți și dorința ca nimeni să nu fie rănit.
Aceasta este măsura adevăratului creștin.
Nu putem învăța pe alții dacă nu ne-am îndreptat pe noi
Domnul spune:
„De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă?” (Matei 7, 3)
Această poruncă este temelia tuturor sfaturilor duhovnicești.
Un proverb spune:
„Lumânarea până nu este aprinsă nu luminează.”
Nu putem lumina pe alții dacă noi suntem în întuneric.
Sfântul Paisie spune:
„Cel ce învață pe altul trebuie să se străduiască să împlinească el mai întâi ceea ce spune.”
Avva Nestorie spune:
„Grăbește-te mai bine să împlinești ceea ce știi decât să înveți pe alții.”
Slava deșartă îi face pe oameni să dea sfaturi fără să trăiască după ele.
Avva Isaia spune:
„Cum să-i spun fratelui meu ce să facă, când eu sunt sub jugul pocăinței?”
Acesta este cuvântul smereniei.
Sfântul Grigorie Teologul spune:
„Să ne curățim pe noi înșine, apoi să curățim pe alții; să fim lumină și apoi să luminăm.”
Fără această ordine, sfatul devine primejdios.
Sfântul Efrem Sirul mustră sufletul care vrea să fie învățător înainte de vreme:
„Cum vrei să împărtășești altora lumina când tu ești în întuneric? Vindecă-te pe tine.”
Mai mult folos aduce tăcerea decât cuvântul fără viață
Sfântul Isidor Pelusiotul spune:
„Mai mult folos aduce tăcerea decât cuvântul fără de viață.”
Nu orice cuvânt este ziditor, iar uneori tăcerea este mai folositoare decât mustrarea.
Sfântul Ambrozie de la Optina arată că este greu să înveți pe cineva viața duhovnicească și îndeamnă ca fiecare să se îngrijească mai întâi de sine și apoi de alții.
Sfântul Isaac Sirul spune că este mai bine să ne dezlegăm de păcate decât să facem lucruri mari în ochii oamenilor, iar Sfântul Teofan Zăvorâtul învață că prima datorie a credinciosului este curățirea de patimi.
Vrăjmașul îl ispitește pe om să se ocupe de îndreptarea altora, ca să nu se îngrijească de sine.
Sfântul Ignatie Briancianinov spune că slava deșartă îi face pe oameni să dea sfaturi fără să aibă conștiința curată, iar cel necurățit nu se luminează nici pe sine, nici pe alții.
Reproșurile și sfaturile fac parte din viața creștină, dar ele trebuie făcute cu multă grijă
Nu orice mustrare este de la Dumnezeu și nu orice sfat este folositor. Sfinții Părinți ne învață că mai întâi trebuie să ne vedem pe noi înșine, să ne curățim inima, să dobândim smerenie și dragoste.
Numai cel care se roagă pentru aproapele poate să-i vorbească cu folos. Numai cel care se pocăiește poate să îndrepte. Numai cel care iubește poate să mustre fără să rănească.
De aceea, calea sigură este aceasta:
să ne plângem păcatele, să ne rugăm pentru ceilalți și să vorbim numai atunci când Dumnezeu ne cere, nu când ne împinge mândria.
Astfel, mustrarea devine vindecare, sfatul devine lumină, iar viața noastră nu va fi pricină de sminteală, ci de slăvire a lui Dumnezeu.