Puțini oameni se nasc pentru a trăi întreaga lor viață în taina și lumina unei mănăstiri. Monahia Epraxia Mălău este una dintre aceste suflete rare, o făptură aleasă care a început nevoința duhovnicească de la 4 ani, vârsta la care alți copii învață abia să vorbească limpede sau să-și lege singuri șireturile. Viața ei este o mărturie vie despre ce înseamnă să-L urmezi pe Iisus Hristos cu inimă curată, smerită și plină de dragoste.
Născută în anul 1890 în comuna Stănița, județul Neamț, Epraxia a fost sora mai mică a părintelui Vichentie Mălău, marele duhovnic al Mănăstirii Secu. Dacă fratele său avea să-și arate dragostea pentru Dumnezeu în slujirea pastorală, Epraxia a ales calea tăcerii, a liniștii și a rugăciunii, cu o dăruire totală, din fragedă pruncie.
Mănăstirea Văratec, din județul Neamț / Foto: Emil Bănuți
Copilărie în poala mănăstirii
Avea doar patru ani când, împreună cu sora și cu mama ei, a pășit pragul Mănăstirii Văratec. Pentru copilul Epraxia, acest loc sfânt a devenit cămin, școală și altar. Înconjurată de călugărițe cu viață aleasă, a crescut sub acoperământul Bisericii, învățând nu doar literele și rugăciunile, ci și răbdarea, ascultarea și tăcerea – virtuți care i-au devenit a doua natură.
De la o vârstă fragedă a arătat o aplecare firească spre cele sfinte. Iubea slujbele, își petrecea timpul în biserică și, chiar copil fiind, se simțea atrasă de rânduiala mănăstirească. Nu se juca, nu alerga prin curțile mari ale mănăstirii, ci se ținea aproape de biserică, de maici, de liniște. A deprins repede Psaltirea și își petrecea ore în șir citind, cu ochii mari și mintea adâncită în cuvintele sfinte.
Monahia Epraxia Mălău -tunderea în monahism și începutul unei nevoințe fără întrerupere
În anul 1912, la vârsta de 22 de ani, Epraxia a fost tunsă în monahism. A primit acest mare dar cu smerenie și s-a dăruit complet vieții de rugăciune și ascultare. A început, astfel, o nevoință care avea să dureze 55 de ani – o viață întreagă de trăire monahală în cea mai curată formă.
Maica Epraxia nu a ieșit niciodată din mănăstire. Nu a fost interesată de vizite sau de curiozități lumești. Nu mergea nici la alte maici în chilie. Iubea, în schimb, biserica, chilia și pădurea. În tăcere, își trăia fiecare zi ca pe o liturghie personală, cu gândul la Iisus Hristos și cu inima în rugăciune.
Mergea la slujbe cu o punctualitate și rânduială desăvârșită. În chilia ei, unde domnea simplitatea, posteau trupul și sufletul împreună. Nu cerea, nu se plângea, nu căuta vreodată vreo ușurare. În inima pădurii, în momentele rare de plimbare, își găsea liniștea adâncă, neîntinată, unde putea cugeta la cele dumnezeiești în singurătate deplină.
Rugăciunea – respirația sufletului
Viața maicii Epraxia poate fi cuprinsă în patru cuvinte: tăcere, rugăciune, ascultare, blândețe. Acestea nu erau doar virtuți, ci respirația ei zilnică. Rugăciunea inimii – „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătoasa” – era rostită neîncetat, zi și noapte.
Cei care au cunoscut-o spun că rareori rostea vorbe lumești. Când vorbea, cuvintele ieșeau cu greutate, ca și cum le cântărea pe fiecare. Tăcerea ei era adâncă, nu o tăcere a lipsei de cuvinte, ci una plină de conținut, o tăcere în care Dumnezeu vorbea în inimă.
Durerea despărțirii și unirea în Hristos
În anul 1938, maica Epraxia a trecut printr-o durere grea: mama ei, monahia Migalușa, a trecut la Domnul, în Mănăstirea Agapia. Apoi, în anul 1945, a plecat din această lume și fratele ei, protosinghelul Vichentie Mălău. Aceste pierderi nu au înmuiat sufletul ei în deznădejde, ci, dimpotrivă, au întărit-o în credință.
În acei ani a legat o prietenie sfântă cu o altă călugăriță, Lavrentia Beu. Se spune că erau ca două suflete într-un singur trup. Locuiau sub același acoperiș, se rugau împreună, posteau împreună, se mângâiau sufletește. Nu aveau nimic, trăiau în lipsuri materiale, dar erau pline de o bucurie cerească, simțind neîncetat prezența lui Dumnezeu.
Această legătură duhovnicească s-a păstrat până la sfârșitul vieții lor. Într-o zi de mai, în anul 1967, maica Lavrentia i-a spus Epraxiei:
– Iartă-mă, maică Epraxia, eu mă duc înainte la Hristos!
– Dumnezeu să te ierte, maică Lavrentia. După șapte zile vin și eu.
Și așa a fost. După exact șapte zile, pe 7 iunie 1967, maica Epraxia a trecut la cele veșnice, în pace, întru lumina lui Hristos, lângă prietena ei duhovnicească.
O pildă pentru toate vremurile
Monahia Epraxia Mălău nu a fost cunoscută în lume. N-a ținut predici, n-a scris cărți, n-a ctitorit mănăstiri. Și totuși, viața ei este o predică neîntreruptă despre ce înseamnă sfințenia trăită în tăcere.
Într-o epocă în care lumea aleargă după vizibil, după afirmare și validare publică, maica Epraxia rămâne o pildă tainică, dar puternică. A fost o femeie care a ars pe altarul nevăzut al rugăciunii, o monahie care a dăruit totul fără să ceară nimic, care s-a făcut mică înaintea oamenilor ca să se apropie de Dumnezeu.
Astăzi, când numele ei este rostit, poate de puțini, în vreo chilie de mănăstire, înseamnă că tăcerea ei încă vorbește. Și ce spune? Că nu trebuie să strigi ca să fii auzit de Dumnezeu. Că nu trebuie să fii văzut de lume ca să fii prețuit în ceruri. Că viața cu Iisus Hristos nu are nevoie de aplauze, ci de dăruire.
Maica Epraxia Mălău rămâne, astfel, o lumină ascunsă sub obroc, care încă arde mocnit și încălzește sufletele celor ce caută adevărata cale a mântuirii.