În învățătura Bisericii Ortodoxe, viața pământească nu este un episod izolat, ci începutul unei existențe veșnice.
Ceea ce cultivăm aici: fie virtutea, fie patima, nu se stinge odată cu ultima suflare
Sfinții Părinți atrag atenția asupra unui adevăr cutremurător: patimile nu dispar odată cu moartea trupului, ci îl însoțesc pe om dincolo de mormânt, devenind pentru el izvor de chin.
Viața aceasta este locul luptei. Dincolo este locul rodirii a ceea ce am ales. Dacă aici omul se lasă robit de patimi, iar pocăința este amânată la nesfârșit, în veșnicie nu va mai avea posibilitatea să se schimbe. Tocmai de aceea, Biserica insistă asupra nevoinței și a pocăinței cât timp suntem în trup.
Patima, foc lăuntric nestins
Potrivit învățăturii ascetice ortodoxe, patima este o energie a sufletului pervertită, o dorință care și-a pierdut măsura și orientarea către Dumnezeu. Ea începe printr-o simplă înclinare, apoi devine obișnuință, iar în cele din urmă robie. Când omul își hrănește constant patima, aceasta se adâncește în ființa sa și devine parte din modul său de a fi.
Sfinții Părinți spun că dincolo, patimile îl vor chinui pe om mult mai puternic decât pe pământ, îl vor arde ca focul, fără somn și fără odihnă. Dacă aici omul mai găsește o satisfacere temporară a dorinței: prin trup, prin simțuri, prin context, dincolo această satisfacere devine imposibilă. Trupul, instrumentul prin care omul săvârșește cel mai frecvent păcatul, moare și dispare. Însă dorința rămâne.
Această imposibilitate a împlinirii patimii devine foc arzător. Nu Dumnezeu îl chinuie pe om, ci propria lui alegere, propria lui stare lăuntrică. Patima, neaflându-și obiectul, devine neliniște continuă, dor nestins, arsură fără alinare.
Nu doar patimile trupești, ci și cele sufletești
Adesea, când vorbim despre patimi, ne gândim la cele trupești: curvia, beția, lăcomia. Este adevărat că acestea îl vor chinui pe om dincolo, neaflându-și satisfacție. Însă nu doar ele sunt primejdioase.
La fel de înfricoșătoare sunt patimile sufletești: slava deșartă, mânia, invidia, ura.
Dacă un om a trăit pentru aplauze, pentru recunoaștere, pentru a fi admirat, cum va suporta veșnicia fără public?
Dacă s-a hrănit din resentimente și orgoliu, cum va trăi într-o realitate unde nu mai poate domina, nu mai poate răspunde cu răutate, nu mai poate impune voia sa?
Slava deșartă rămâne nesatisfăcută. Mânia nu mai are obiect asupra căruia să se reverse. Invidia nu mai poate concura. Toate acestea devin suferință continuă. Așa se explică de ce Sfinții Părinți vorbesc despre iad nu doar ca loc, ci ca stare, o stare a sufletului incapabil să iubească și incapabil să primească iubirea.
Imposibilitatea luptei dincolo
Un aspect esențial subliniat de părinții duhovnicești este acesta: omul nu va mai putea atunci să se lupte cu patimile. Lupta este posibilă doar pe pământ. Viața pământească ne este dată spre pocăință și îndreptare.
Aici avem timp, har, Biserică, Taine, duhovnic, suferințe pedagogice, mustrări de conștiință. Aici putem cădea și ne putem ridica. Aici putem plânge și putem primi iertare. Dincolo însă, starea sufletului se fixează. Nu pentru că Dumnezeu ar refuza iertarea, ci pentru că omul rămâne în ceea ce a ales să devină.
De aceea, fiecare zi este un dar neprețuit. Fiecare ispită este o ocazie de a transforma o patimă într-o virtute. Fiecare cădere poate deveni începutul unei înălțări.
Înclinațiile moștenite și lupta personală
Unii oameni spun: „Nu am condiții pentru o viață duhovnicească. Nu ai ce lua de la cel care nu are.” Alții se îndreptățesc, invocând înclinații moștenite, slăbiciuni de familie, predispoziții către anumite păcate. Însă o astfel de justificare este primejdioasă.
Fiecare om are înclinații moștenite, bune sau rele. Important este ce face cu ele. Dumnezeu nu ne cere imposibilul, ci ne cere lupta. Chiar și o nevoință mică, dar stăruitoare, îl mută pe om din planul firesc în planul minunii, acolo unde Harul dumnezeiesc lucrează peste puterile omenești.
Dumnezeu se înduioșează și ajută mult un suflet care are înclinații rele moștenite, dar care se luptă cu râvnă să zboare spre cer cu „aripa lui atrofiată”. Acea aripă este moștenirea cea rea, însă tocmai efortul de a o mișca atrage harul. Mulți s-au slobozit de patimi cu puțină osteneală din partea lor și cu mult ajutor de la Dumnezeu.
Aceștia sunt eroii lui Dumnezeu: nu cei fără slăbiciuni, ci cei care nu s-au resemnat în ele.
Învățătura Cuviosului Paisie Aghioritul
Paisie Aghioritul explică limpede că înclinațiile rele moștenite nu sunt o piedică pentru sporirea duhovnicească. Ele rămân chiar și după Botez, nu pentru a ne osândi, ci pentru a ne oferi prilej de luptă și încununare.
Botezul ne izbăvește de blestemul păcatului strămoșesc și ne îmbracă în Hristos. Harul vine asupra noastră. Dar înclinațiile rămân, pentru ca libertatea noastră să fie reală. Dacă ar fi șterse automat toate pornirile rele, unde ar mai fi nevoința? Unde ar mai fi meritul iubirii alese?
Ceea ce Îl înduioșează pe Dumnezeu este lucrarea pe care o săvârșim asupra omului nostru celui vechi. Când omul își taie voia, când își înfrânează mânia, când își păzește privirea, când își înfrânge orgoliul, atunci se naște în el omul cel nou.
Veșnicia, lumină sau arsură
În perspectiva ortodoxă, veșnicia nu este o realitate statică, ci întâlnirea cu Dumnezeu. Însă aceeași prezență dumnezeiască este trăită diferit, în funcție de starea sufletului. Pentru cel curățit, iubirea lui Dumnezeu este lumină și bucurie. Pentru cel robit de patimi, aceeași iubire devine arsură.
Dumnezeu nu Se schimbă. Omul este cel care se schimbă sau refuză schimbarea. Dacă un suflet s-a obișnuit cu întunericul egoismului, lumina îl va durea. Dacă s-a obișnuit cu iubirea de sine, iubirea jertfelnică i se va părea străină și chinuitoare.
De aceea, patimile necurățite devin în veșnicie foc interior. Ele nu sunt distruse automat, ci continuă ca stare, fără posibilitatea de a fi satisfăcute și fără putința de a mai fi vindecate prin nevoință.
Urgența pocăinței
Adevărul că patimile îl vor chinui pe om și în veșnicie nu este menit să ne arunce în deznădejde, ci să ne trezească. Dumnezeu nu dorește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu. Harul este mai puternic decât orice patimă. Însă harul nu lucrează mecanic, fără consimțământul nostru.
Astăzi este vremea pocăinței. Astăzi este vremea spovedaniei, a iertării, a schimbării. Oricât de adânc ar fi înrădăcinată o patimă, ea poate fi dezrădăcinată prin răbdare, prin rugăciune, prin post, prin participarea la viața Bisericii.
Nimeni nu este condamnat de moștenirea sa. Nimeni nu este definit definitiv de trecutul său. Însă fiecare este responsabil pentru prezentul său.
Patimile nu dispar odată cu moartea trupului
Ele îl însoțesc pe om în veșnicie și, neaflându-și satisfacție, îl chinuie mult mai intens decât pe pământ. Trupul moare, dar dorința rămâne. Iar fără posibilitatea luptei și a pocăinței, această dorință devine foc arzător.
Viața aceasta este darul lui Dumnezeu pentru a ne curăți. Înclinațiile rele moștenite nu sunt o scuză, ci un câmp de luptă. Iar lupta, chiar și mică, dar stăruitoare, atrage harul.
Să nu amânăm schimbarea. Să nu ne îndreptățim slăbiciunile. Să nu ne resemnăm în patimi. Căci ceea ce cultivăm astăzi va deveni veșnicia noastră. Dacă ne curățim inima, veșnicia va fi lumină. Dacă ne lipim de patimi, ele vor deveni pentru noi foc nestins.
Alegerea este aici. Timpul este acum. Veșnicia începe din clipa aceasta.