Moartea este cea mai serioasă clipă din viața omului. Pentru creștinul ortodox, trecerea din această lume nu este sfârșit, ci începutul vieții veșnice.
De aceea, Biserica a rânduit multe obiceiuri și tradiții care însoțesc plecarea sufletului din trup: rugăciuni, lumânare aprinsă, preot chemat la căpătâi, spovedanie și împărtășanie.
Între aceste rânduieli, lumânarea aprinsă la moarte este foarte cunoscută și foarte răspândită. Mulți cred că dacă omul moare fără lumânare, sufletul lui este în mare primejdie sau că nu va avea lumină pe lumea cealaltă. Din această credință, oamenii se tem foarte mult atunci când cineva moare pe neașteptate sau departe de familie.
Totuși, învățătura ortodoxă arată limpede că lumânarea este un simbol, nu un lucru care hotărăște mântuirea omului. Ceea ce merge cu noi după moarte sunt faptele noastre, credința noastră și starea sufletului nostru.
Lumânarea, simbol al luminii lui Hristos
În tradiția ortodoxă, lumânarea aprinsă are un înțeles duhovnicesc profund. Lumina ei arată credința în Domnul Iisus Hristos, Care este Lumina lumii. Așa cum lumânarea arde și luminează, tot așa trebuie să ardă și sufletul creștinului în dragoste și credință.
Mântuitorul spune în Sfânta Evanghelie:
„Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.”(Matei 5, 16).
Prin aceste cuvinte, Domnul arată clar care este adevărata lumină a omului: nu lumânarea de ceară, ci faptele bune. Lumina noastră este viața curată, credința, milostenia, rugăciunea și pocăința.
De aceea, când se aprinde lumânarea la moarte, ea arată dorința ca sufletul celui plecat să meargă spre lumina lui Hristos. Dar lumânarea nu poate înlocui viața trăită în credință.
Faptele bune, adevărata lumină a omului
Un om care trăiește creștinește este el însuși o lumină pentru ceilalți. În fiecare sat sau în fiecare comunitate există oameni despre care se spune: „Acesta este om credincios”.
Un astfel de om nu înjură, nu fură, nu bea fără măsură, nu trăiește în păcat, ci duce viață curată cu familia lui. Postește, merge la biserică, se spovedește, se împărtășește, își crește copiii în frica lui Dumnezeu și este milostiv cu cei săraci.
Un astfel de om este lumină pentru toți.
Oamenii îl văd și spun:
„Pe cutare nu l-am văzut niciodată în crâșmă.”
„Nu l-am auzit înjurând.”
„Îl văd mereu la biserică.”
„Copiii lui sunt cuminți și credincioși.”
Aceasta este lumina despre care vorbește Evanghelia. Nu lumânarea din mână, ci viața trăită cu Dumnezeu.
Chiar dacă la moarte nu ar avea nimeni să-i aprindă lumânare, un astfel de om nu este lipsit de lumină, pentru că lumina lui sunt faptele bune pe care le-a făcut toată viața.
Dacă omul moare fără lumânare
Se întâmplă uneori ca omul să moară pe neașteptate: pe drum, în spital, pe front, în accident, singur în casă sau departe de familie.
În astfel de situații, nu este întotdeauna posibil să se aprindă lumânare.
Oamenii se întreabă atunci cu teamă:
„Ce se întâmplă cu sufletul lui?”
„Are lumină pe lumea cealaltă?”
„Este în primejdie?”
Răspunsul dat de marii duhovnici ai Bisericii este limpede:
Nu este o primejdie dacă omul a murit fără lumânare, dar este mare primejdie dacă a murit nepregătit.
Lumânarea este un simbol. Dacă se aprinde, este bine. Dacă nu se poate aprinde, nu este o tragedie. Dumnezeu nu judecă după lumânare, ci după viața omului.
Gândiți-vă la cei care au murit pe câmpul de luptă. Cine le-a aprins lor lumânare? Și totuși, mulți dintre ei au murit cu credință și cu rugăciune în inimă. Lumina lor au fost faptele bune și credința lor.
Primejdia cea mare: moartea fără pocăință
Biserica nu spune că este periculos să mori fără lumânare, ci că este periculos să mori fără pocăință.
Cel mai mare ajutor pentru suflet la plecarea din această lume este:
- spovedania,
- împărtășania,
- rugăciunea,
- credința,
- iertarea,
- faptele bune.
Dacă omul moare nespovedit și neîmpărtășit, fără să se fi împăcat cu Dumnezeu și cu oamenii, atunci sufletul lui este nepregătit pentru întâlnirea cu Judecătorul.
De aceea, Părinții Bisericii spun că trebuie să fim pregătiți în fiecare zi, pentru că nu știm când va veni sfârșitul.
Nu lumânarea ne mântuiește, ci viața trăită în Hristos.
De ce Biserica aprinde totuși lumânare la moarte
Chiar dacă lumânarea este simbol, ea nu este fără rost. Biserica nu face nimic fără înțeles duhovnicesc.
Lumânarea aprinsă la căpătâiul celui care moare arată:
- credința în înviere,
- dorința ca sufletul să meargă spre lumină,
- rugăciunea pentru cel plecat,
- nădejdea în mila lui Dumnezeu.
Lumina lumânării amintește de lumina Domnului Iisus Hristos, Care spune:
„Deci iarăşi le-a vorbit Iisus zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.” (Ioan 8, 12).
De aceea, este bine să fie lumânare, dar nu trebuie să cădem în superstiție și să credem că fără ea sufletul este pierdut.
Credința adevărată nu este frică de ritual, ci încredere în Dumnezeu.
Cum trebuie să se pregătească creștinul pentru moarte
Cel mai bun lucru pe care îl poate face omul nu este să se gândească la lumânarea de la moarte, ci la viața pe care o trăiește acum.
Creștinul trebuie să trăiască astfel încât, dacă moartea vine pe neașteptate, să fie pregătit.
Aceasta înseamnă:
- să se spovedească des,
- să se împărtășească,
- să postească,
- să se roage,
- să facă milostenie,
- să ierte,
- să nu țină ură,
- să nu trăiască în păcat.
Omul care trăiește astfel are lumină în suflet, chiar dacă nu are lumânare în mână.
Și când vine ceasul plecării, Dumnezeu vede viața lui, nu lumânarea.
Să nu confundăm credința cu superstiția
În popor există multe frici legate de moarte. Unele sunt bune, pentru că ne fac să ne gândim la Dumnezeu. Dar altele sunt superstiții care nu au temei în credința ortodoxă.
Nu lumânarea hotărăște soarta sufletului.
Nu ritualul singur mântuiește.
Nu obiceiul fără credință aduce lumină.
Dumnezeu privește la inimă.
Un om poate avea sute de lumânări la moarte și totuși să nu fie pregătit.
Altul poate muri fără lumânare, dar cu sufletul curat, și acesta are lumină înaintea lui Dumnezeu.
Dacă omul a murit fără lumânare, nu trebuie să ne deznădăjduim și să credem că sufletul lui este pierdut
Lumânarea este un simbol frumos și folositor, dar nu ea hotărăște mântuirea.
Adevărata lumină a omului sunt faptele bune, credința, pocăința și viața trăită cu Dumnezeu.
Nu este o mare primejdie să mori fără lumânare, dar este mare primejdie să mori fără spovedanie, fără împărtășanie și fără pocăință.
De aceea, cel mai important lucru nu este să avem lumânare în clipa morții, ci să avem lumină în suflet în fiecare zi a vieții noastre, ca atunci când vom pleca din această lume să putem merge fără frică spre lumina cea neînserată a Împărăției lui Dumnezeu.