„Mare ești, Doamne, și minunate sunt lucrurile Tale și nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale!”, cu aceste cuvinte își încheia vizitiul mărturisirea despre o întâmplare care i-a rămas întipărită în inimă pentru tot restul vieții.
O minune petrecută prin rugăciunile Sfântului Nicolae Planas, smeritul preot al Atenei, care a slujit Sfânta Liturghie vreme de cincizeci de ani, zilnic, fără întrerupere.
Un preot al jertfei și al lacrimilor
Născut în insula Naxos, în secolul al XIX-lea, Sfântul Nicolae Planas a crescut cu sufletul aprins de dragostea pentru Dumnezeu. Încă din copilărie petrecea ore în șir într-un paraclis al Sfântului Nicolae aflat pe moșia părinților săi. Cânta tot ce știa, fără să țină seama de foame sau de sete, fără să simtă oboseala. Rugăciunea îi era respirație, iar biserica, casă.
După moartea tatălui său, familia s-a mutat la Atena. Aici s-a căsătorit și a avut un fiu. Mai târziu, chemarea spre slujirea altarului a rodit deplin: a fost hirotonit diacon, apoi preot. Rămas văduv de tânăr, și-a încredințat toată viața Domnului Iisus Hristos. Timp de cincizeci de ani a slujit zilnic Sfânta Liturghie, fără să lipsească, fără să invoce boala, fără să caute odihnă pentru sine.
După fiecare Liturghie, pornea din casă în casă, mângâind, ajutând, ridicând pe cei sărmani. Se îngrijea în mod special de văduvele tinere, pe care voia să le ferească de căderea în păcate pentru bani. Milostenia lui era discretă, dar constantă. Își dăruia puținul pe care îl avea, iar Dumnezeu împlinea lipsurile.
Hrana lui adevărată nu era cea materială. Mânca abia la sfârșitul zilei. Până atunci, „hrana” îi erau miile de pomelnice pe care le purta mereu cu el și pe care le pomenea la fiecare Proscomidie. Fiecare nume era o inimă vie, un suflet pentru care se ruga cu lacrimi.
Și totuși, deși viața lui era una de sfințenie, Sfântul Nicolae nu avea conștiința propriei sale înălțimi duhovnicești. Se socotea păcătos. Plângea pentru greșelile sale, își ținea inima în durere, iar zâmbetul îl păstra doar pentru bucuria celorlalți.
O nuntă și o ispită neașteptată
Minunea povestită de vizitiu s-a petrecut într-o zi de sărbătoare. În cartierul „Lumea Nouă” din Atena avea loc o nuntă. Familia ginerelui îl chemase pe Părintele Nicolae să binecuvinteze bucuria tinerilor căsătoriți. Vizitiul a fost trimis cu trăsura să-l aducă din cartierul Qargaretta, unde locuia.
„Am mers acasă la Părintele”, povestea vizitiul, „și când să plecăm… ispită! Deodată, caii s-au speriat așa de tare, încât mi-a fost cu neputință să-i mai stăpânesc. Se ridicau în două picioare și fornăiau cumplit.”
Oricine a lucrat cu caii știe cât de primejdioasă este o asemenea situație. Un animal speriat poate răni, poate distruge, poate provoca nenorociri. Vizitiul, om cu experiență, și-a dat seama că nu poate porni la drum cu Părintele în trăsură.
„Părinte, îmi este cu neputință să te iau în trăsură, deoarece caii sunt foarte tulburați. Mă duc repede să-i înștiințez pe nuntași de ce nu te-am luat.”
Răspunsul Bătrânului a fost simplu și liniștit:
„Nu face nimic, fiule, mă duc pe jos.”
Cuvinte fără reproș, fără teamă, fără grabă. Un om obișnuit ar fi fost îngrijorat de distanță. Drumul dintre Qargaretta și cartierul „Lumea Nouă” nu era chiar așa de scurt. Mai ales pentru un om cunoscut pentru încetineala mersului său.
Uimirea vizitiului
Vizitiul a pornit înainte, încercând să-și liniștească caii și să ajungă cât mai repede la casa ginerelui, pentru a explica întârzierea. Drumul i s-a părut lung și apăsător.
„Dar ce mare uimire mă aștepta”, continua el, „când, ajungând eu lângă casa ginerelui, l-am văzut pe Părintele Nicolae mergând liniștit pe trotuar, foarte aproape de casa aceluia!”
Omul nu-și putea explica cele văzute. Știa bine distanța parcursă. Știa cât timp îi luase lui cu trăsura. Știa, mai ales, că Părintele era cunoscut pentru pasul său lent, aproape șovăielnic.
„Vă puteți da seama ce distanță este de la Sfântul Ioan, de la Qargaretta, până în cartierul Lumea Nouă! Spuneți-mi, cum a mers Bătrânul, când eu cu trăsura nici nu ajunsesem măcar la casa ginerelui?!”
Nu era o simplă impresie. Nu era o exagerare. Era mărturia unui om simplu, obișnuit cu drumurile și cu timpul, care știa exact ce spune. Pentru el, minunea era evidentă: Dumnezeu Își purtase slujitorul cu o grabă mai presus de fire.
O minune în taina smereniei
Sfântul Nicolae nu a făcut niciun comentariu. Nu a explicat nimic. Nu a revendicat vreo putere. A intrat în casa ginerelui și a binecuvântat nunta, așa cum făcea de fiecare dată, cu aceeași simplitate.
Minunile din viața lui nu erau spectaculoase în sensul lumesc. Nu căuta să impresioneze. Nu vorbea despre ele. Dimpotrivă, fugea de orice laudă. Dacă oamenii vedeau semnele harului, era pentru că Dumnezeu voia să întărească credința lor.
În acest episod, se descoperă două realități duhovnicești adânci. Pe de o parte, puterea rugăciunii și a curăției inimii. Pe de altă parte, ascunderea sfințeniei sub vălul smereniei.
Sfântul Nicolae Planas era un om care trăia în Liturghie. Viața lui era o continuă Proscomidie. Fiecare nume pomenit, fiecare lacrimă vărsată, fiecare pas făcut din casă în casă era o jertfă adusă lui Dumnezeu.
Nu e de mirare că Dumnezeu, Care vede cele ascunse, îl purta în chip minunat atunci când era nevoie. Nu pentru slava lui, ci pentru întărirea celor din jur.
O comoară neștiută
Într-o altă zi, cineva a luat o trăsură pentru a-l duce pe Părintele de la Sfântul Prooroc Elisei în strada Heiden. Când au ajuns, însoțitorul i-a spus vizitiului să apropie trăsura de trotuar, pentru ca Bătrânul să poată coborî mai ușor.
Vizitiul a răspuns imediat:
„Ce, trebuia să mi-o spuneți dumneavoastră? Poate nu știți cu cine aveți de-a face? Poate nu știți ce comoară aveți?”
Și l-a coborât din trăsură ca pe niște sfinte moaște.
Aceasta este mărturia unui om care, deși simplu, a înțeles ceva ce mulți învățați nu pricep: sfințenia se recunoaște cu inima, nu cu diplomele.
Pentru el, Sfântul Nicolae Planas nu era doar un preot bătrân și încet la pas. Era o „comoară”. O prezență vie a lui Dumnezeu în mijlocul cetății.
Slujire până la capăt
După o jumătate de veac de slujire neîntreruptă în inima Atenei, Sfântul Nicolae Planas a trecut la cele veșnice. Trupul său a fost găsit nestricat, ca o pecete a curăției și a jertfei sale.
Dar poate și mai grăitoare decât această minune a fost viața lui zilnică: Liturghia neîntreruptă, milostenia discretă, lacrimile pentru propriile păcate, grija pentru cei căzuți, zâmbetul pentru cei întristați.
Minunea povestită de vizitiu nu este doar un episod spectaculos. Este o fereastră către o realitate mai profundă: atunci când omul se dăruiește total lui Dumnezeu, Dumnezeu lucrează prin el mai presus de legile firii.
Sfântul Nicolae Planas rămâne pentru noi un model de preot liturghisitor, de părinte milostiv, de om al lacrimilor și al tăcerii. El ne arată că adevărata putere nu stă în grabă, în forță sau în prestigiu, ci în smerenie și în statornicia rugăciunii.
Iar mărturia vizitiului rămâne vie peste veacuri, ca un ecou al minunilor lui Dumnezeu lucrate prin cei care se micșorează pe sine, pentru ca Hristos să crească în ei.