În învăţătura ortodoxă, una dintre cele mai vechi şi mai periculoase patimi ale omului este îmbuibarea pântecelui.
Deşi pare o slăbiciune neînsemnată, ea stă la temelia multor alte păcate şi îl îndepărtează pe om de viaţa duhovnicească. Sfinţii Părinţi au vorbit adesea despre această patimă, arătând că diavolul se bucură atunci când omul devine rob al mâncării şi al băuturii, pentru că prin aceasta mintea se întunecă, voinţa slăbeşte, iar sufletul pierde dorirea celor cereşti.
Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur arată limpede că nimic nu este mai îndrăgit de diavol decât îmbuibarea pântecelui şi desfătările fără măsură, fiindcă acestea îl coboară pe om din demnitatea sa şi îl fac asemenea animalelor necuvântătoare. În cuvintele sale, găsim o învăţătură adâncă despre cumpătare, despre folosirea dreaptă a darurilor lui Dumnezeu şi despre pericolul beţiei şi al lăcomiei.
În cele ce urmează vom vedea de ce îmbuibarea este atât de primejdioasă, cum îl degradează pe om şi de ce cumpătarea este calea adevărată a creştinului.
Îmbuibarea pântecelui, patimă iubită de diavol
Sfinţii Părinţi spun că diavolul nu se bucură atât de mult de păcatele care par mari şi evidente, cât de cele care par mici şi nevinovate. Îmbuibarea este tocmai o astfel de patimă. Omul spune adesea că nu face nimic rău dacă mănâncă sau bea mai mult, dar tocmai această lipsă de grijă îl face să cadă tot mai adânc.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că nimic nu este mai îndrăgit de diavol decât îmbuibarea pântecelui cu multă mâncare şi băutură şi, în general, desfătările materiale. Prin acestea, omul îşi pierde trezvia şi se face asemenea unui animal care trăieşte numai pentru plăcere.
Diavolul ştie că atunci când omul este stăpânit de pofte, nu mai poate să se roage cu atenţie, nu mai poate să postească, nu mai poate să se pocăiască cu uşurinţă. De aceea, îl împinge spre lăcomie, spre beţie şi spre viaţă fără măsură.
Omul cuvântător ajunge mai jos decât animalele
Un lucru dureros pe care îl arată Sfântul Ioan Gură de Aur este că animalele necuvântătoare nu depăşesc niciodată măsura, dar omul, care a primit raţiune şi libertate, cade adesea în neînfrânare.
Porcul, câinele, măgarul şi toate celelalte animale mănâncă atât cât le trebuie. Ele nu caută desfătarea, ci împlinirea unei nevoi. Omul însă, deşi este creat după chipul lui Dumnezeu, ajunge uneori mai rău decât acestea, pentru că nu se opreşte la ceea ce îi este de folos.
Mai mult decât atât, omul are grijă de animalele sale şi nu le lasă să mănânce peste măsură, ca să nu se îmbolnăvească. Dacă este întrebat de ce, răspunde că nu vrea să le facă rău. Pentru sine însă nu are aceeaşi grijă. Pentru sine nu pune măsură şi nu se opreşte la timp, iar din această pricină suferă mereu.
Această lipsă de măsură arată cât de mult se poate rătăci omul atunci când nu mai ascultă de raţiune şi de conştiinţă.
Urmările îmbuibării asupra trupului şi sufletului
Îmbuibarea nu aduce numai plăcere de moment, ci şi multă suferinţă după aceea. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că urmările beţiei şi ale lăcomiei durează mult, asemenea slăbiciunii care rămâne după o boală.
După ce trece beţia, trupul rămâne slăbit, ameţit şi fără putere. Omul simte că nu mai are vlagă, că nu mai poate lucra şi că este ca paralizat. Dar şi sufletul suferă, pentru că atunci când trupul este slăbit, mintea devine tulburată, iar dorinţele se aprind şi mai tare.
În loc să se liniştească, omul vrea din nou să guste, din nou să bea, din nou să se desfete. Astfel începe un cerc vicios care îl ţine legat de patimă. De aceea, îmbuibarea este începutul multor alte păcate, pentru că slăbeşte puterea sufletului de a se împotrivi răului.
Beţia, pricină de sminteală şi hulire
Unul dintre cele mai ruşinoase roade ale îmbuibării este beţia. Nimic nu este mai trist decât un om care, din pricina băuturii, îşi pierde mintea şi se face de râs înaintea oamenilor.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că un beţiv care umblă clătinându-se devine pricină de hulire a darurilor lui Dumnezeu. Cei care văd astfel de lucruri ajung să spună: „Mai bine nu ar fi existat vinul”.
Dar aceasta este o mare greşeală. Nu vinul este de vină, ci omul care îl foloseşte fără măsură. Dacă am osândi darurile lui Dumnezeu pentru că unii le folosesc rău, ar trebui să spunem că nu ar trebui să existe cuţite, pentru că unii ucid cu ele, sau că nu ar trebui să existe noapte, pentru că unii fură în întuneric.
Darurile lui Dumnezeu sunt bune. Răul vine din necugetarea omului. De aceea trebuie să osândim beţia, nu vinul, şi lăcomia, nu hrana.
Cumpătarea, calea creştinului
Viaţa creştină nu înseamnă lipsa hranei sau a bucuriei, ci păstrarea măsurii. Dumnezeu nu ne cere să nu mâncăm şi să nu bem, ci să nu devenim robi ai poftei.
Cumpătarea este o mare virtute, pentru că prin ea omul îşi păstrează libertatea. Cel cumpătat se bucură de darurile lui Dumnezeu fără să se lege de ele. El mănâncă pentru întărirea trupului, nu pentru desfătare fără rost. Bea cu măsură, nu până la pierderea minţii.
Postul rânduit de Biserică este tocmai o şcoală a cumpătării. Prin post, omul învaţă să spună „destul”, să se oprească, să nu fie stăpânit de pofte. Astfel, mintea se limpezeşte, rugăciunea se întăreşte, iar sufletul se apropie de Dumnezeu.
Lupta cu patima începe din lucrurile mici
Mulţi cred că păcatele mari sunt cele mai periculoase, dar Sfinţii Părinţi spun că patimile mici, lăsate fără luptă, duc la căderi mari. Îmbuibarea pare un lucru neînsemnat, dar din ea se nasc lenevia, desfrânarea, mânia şi multe alte rele.
Când omul nu se poate stăpâni la mâncare, cu greu se va stăpâni la alte pofte. Când însă învaţă să fie cumpătat, dobândeşte putere şi pentru celelalte lupte duhovniceşti.
De aceea, diavolul se bucură când omul trăieşte fără măsură, iar Dumnezeu Se bucură când omul se înfrânează şi se păzeşte.
Învăţătura Sfinţilor Părinţi ne arată că îmbuibarea pântecelui nu este doar o slăbiciune trupească, ci o patimă care întunecă sufletul şi îl îndepărtează pe om de Dumnezeu
Nimic nu este mai îndrăgit de diavol decât această neînfrânare, pentru că prin ea omul îşi pierde trezvia şi cade uşor în multe alte păcate.
Dar Dumnezeu nu ne-a lăsat fără ajutor. Prin cumpătare, prin post, prin rugăciune şi prin lupta cu noi înşine, putem birui această patimă şi ne putem păstra demnitatea de fii ai lui Dumnezeu.
Să nu osândim darurile lui Dumnezeu, ci să învăţăm să le folosim cu măsură. Să nu spunem că hrana sau vinul sunt rele, ci că lăcomia şi beţia sunt rele. Iar dacă vom păstra cumpătarea, vom avea pace în trup, lumină în minte şi bucurie în suflet, spre slava lui Dumnezeu şi spre mântuirea noastră.