Mănăstirea Prislop, situată în apropierea satului Silvașu de Sus, județul Hunedoara, este unul dintre cele mai iubite și căutate locuri de pelerinaj din România.
De aproape șapte secole, acest sfânt așezământ a fost martorul unei istorii zbuciumate, dar și al unei trăiri duhovnicești profunde, păstrând neclintită flacăra credinței ortodoxe în inima Transilvaniei.
Ctitoria Sfântului Nicodim de la Tismana
Originile Mănăstirii Prislop se pierd în negura veacurilor. Tradiția spune că a fost ridicată în a doua jumătate a secolului al XIV-lea de Sfântul Nicodim de la Tismana, marele organizator al monahismului românesc din acea vreme.
Însemnarea de pe Evangheliarul său confirmă prezența sa în regatul maghiar medieval, iar ridicarea Prislopului se înscrie în lucrarea misionară și duhovnicească a acestui sfânt, care a pus temelia mai multor mănăstiri de referință pentru Ortodoxia românească.
Așezată pe pământurile nobililor români din Ciula, mănăstirea ar fi avut, potrivit istoricilor, și ctitori laici. Însă documentele vremii nu păstrează date clare despre începuturile viețuirii monahale de la Prislop, ci doar mărturii indirecte care atestă vechimea și importanța sa.
Refacerea mănăstirii de către domnița Zamfira
Pe la jumătatea secolului al XVI-lea, mănăstirea ajunsese într-o stare avansată de ruină. Atunci, în anul 1564, a fost refăcută din temelie de domnița Zamfira, fiica voievodului muntean Moise Basarab. Potrivit tradiției, domnița, bolnavă fiind, a venit la Prislop și, după ce s-a vindecat prin rugăciune, a hotărât să ridice din nou locașul întru slava lui Dumnezeu.
Zamfira a rezidit biserica, a împodobit-o și a înzestrat-o cu cele necesare slujbelor, transformând Prislopul într-un important centru duhovnicesc al zonei. Mormântul său se păstrează până astăzi în pronaosul bisericii, ca o mărturie a dragostei și credinței care au stat la temelia acestei lucrări.
Sfântul Ioan de la Prislop
În secolul al XVII-lea, la Prislop a viețuit Cuviosul Ioan, cunoscut mai târziu ca Sfântul Ioan de la Prislop. Acest monah, născut în satul Silvașu de Sus, a dus o viață de rugăciune și nevoință exemplară. După ani de viețuire în obștea mănăstirii, s-a retras într-o chilie săpată în stâncă, la circa 500 de metri de așezământ, pe malul prăpăstios al râului Slivuț.
Acolo, în „chilia sfântului”, pe care și-a cioplit-o cu propriile mâini, a petrecut în post și rugăciune, asemenea marilor pustnici din primele veacuri creștine. Tradiția spune că, într-o zi, pe când își făcea o fereastră la chilie, a fost împușcat din greșeală de doi vânători. Astfel s-a sfârșit viața pământească a Cuviosului Ioan, dar locul nevoinței sale a rămas până astăzi un loc de rugăciune și pelerinaj, unde credincioșii simt o pace aparte și o binecuvântare tainică.
Prislopul în vremuri de încercare
În secolul al XVIII-lea, mănăstirea a fost cuprinsă de frământările religioase care au zguduit Transilvania. În anul 1762, din ordinul generalului austriac Bukow, care a desființat multe mănăstiri ortodoxe din Ardeal, Mănăstirea Prislop a fost incendiată. Viața monahală s-a reluat abia în anul 1770.
Mai târziu, mănăstirea a primit un veșmânt de frescă realizat de pictorul Simion din Pitești, din care astăzi se mai păstrează doar câteva fragmente. În secolul al XIX-lea, obștea monahală s-a împuținat, iar mănăstirea a fost administrată de preoții de mir din împrejurimi.
Între anii 1911 și 1948, mănăstirea a fost condusă de egumeni greco-catolici, iar după revenirea la Ortodoxie, în anul 1948, a fost reînviată prin strădania Mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului.
Părintele Arsenie Boca, al treilea ctitor al Prislopului
În anul 1948, la chemarea Mitropolitului Nicolae Bălan, Părintele Arsenie Boca a venit la Mănăstirea Prislop. Aici a început o lucrare de reînnoire duhovnicească și materială de o profunzime rar întâlnită. Părintele a reconstruit mănăstirea, a reorganizat viața monahală și a pictat biserica, dându-i chipul de astăzi.
Prin trăirea sa înaltă și prin harul primit de la Dumnezeu, părintele Arsenie a atras mulțimi de credincioși, devenind pentru toți un povățuitor duhovnicesc și un părinte al renașterii ortodoxe în Ardealul vremurilor tulburi. De aceea este considerat al treilea ctitor al mănăstirii.
După transformarea mănăstirii în așezământ de maici, părintele Arsenie a rămas ca duhovnic până în anul 1959, când regimul comunist a desființat obștea și i-a stabilit domiciliu forțat la București. Totuși, duhul său a rămas viu în acest loc, iar după trecerea sa la Domnul, mormântul său de la Prislop a devenit loc de pelerinaj și de mângâiere sufletească pentru nenumărați credincioși.
Mănăstirea Prislop, continuitate și viețuire până în zilele noastre
După anul 1975, Mănăstirea Prislop s-a refăcut ca lăcaș monahal, de data aceasta cu o obște de maici. În anul 1976 s-a așezat aici o comunitate nouă, care a readus la viață rugăciunea și liniștea de altădată.
În anul 1991, în incinta mănăstirii a fost înființat Seminarul Teologic Monahal „Sfânta Ecaterina”, unde tinerele doritoare de viață monahală se formează în spiritul tradiției ortodoxe românești.
Astăzi, Mănăstirea Prislop este un loc de rugăciune, dar și un spațiu al întâlnirii tainice dintre cer și pământ. Clopotnița construită de Părintele Arsenie Boca, în stilul celor de la Meteora, iazul limpede în care se oglindește biserica, parcul cu fragmente de coloane romane aduse de la Ulpia Traiana, florile care înfrumusețează fiecare colț de piatră, toate poartă amprenta armoniei și echilibrului părintelui.
De la mănăstire, o potecă urcă spre cimitirul luminat și liniștit, unde se află mormintele măicuțelor și cel al Părintelui Arsenie Boca. Cimitirul Prislopului nu trezește tristețe, ci o pace adâncă, ca o mărturie a biruinței vieții veșnice asupra morții.
Chilia Sfântului Ioan, locul nevoinței și al rugăciunii
Nu departe de mănăstire, pe malul stâncos al râului Slivuț, se află „Chilia Sfântului Ioan de la Prislop”. Acolo, în tăcerea muntelui și în lumina cerului, sfântul a trăit ani de aspră nevoință, rugându-se pentru lume.
Chilia, săpată în stâncă, a devenit loc de pelerinaj, iar cei care urcă până acolo simt o liniște și o putere sufletească aparte. Este un loc unde rugăciunea pare că nu s-a întrerupt niciodată, ci continuă de veacuri, purtând în ea ecoul smereniei și al iubirii Domnului Iisus Hristos.
Mănăstirea Prislop, far de lumină duhovnicească
Prin istoria sa zbuciumată, prin sfinții care au viețuit aici și prin lucrarea părintelui Arsenie Boca, Mănăstirea Prislop a devenit o adevărată poartă a cerului pentru români. Zilnic, mii de pelerini vin să se închine, să se roage și să caute răspuns la frământările vieții, simțind că acest loc este plin de harul lui Dumnezeu.
Prislopul nu este doar o mănăstire, ci un loc unde sufletul omului se regăsește. Fiecare colț al său vorbește despre credință, iubire și jertfă, iar liniștea care domnește aici este însăși tăcerea în care Dumnezeu Se lasă simțit.
De la Sfântul Nicodim de la Tismana până la Părintele Arsenie Boca, Mănăstirea Prislop rămâne o mărturie vie a continuității credinței și a lucrării lui Dumnezeu în neamul românesc. Este locul unde pământul Transilvaniei se sfințește prin rugăciune, iar cerul se deschide pentru cei care vin cu inimă smerită.
Astfel, Prislopul este nu doar un monument istoric, ci o vatră de sfințenie, o școală a rugăciunii și o chemare spre viața veșnică. În tăcerea sa, în clopotul care răsună peste munți și în florile ce se pleacă sub adierea vântului, se simte binecuvântarea Celui ce a spus:
„Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.”