Sfântul Macarie Egipteanul, numit și Macarie cel Mare, este una dintre cele mai luminoase figuri ale monahismului din deșertul Egiptului. Trăind în secolul al IV-lea, el a fost contemporan cu Antonie cel Mare și unul dintre stâlpii vieții ascetice din pustia Nitriei și Sketisului. Patericul Egiptean consemnează zeci de apoftegme – cuvinte și întâmplări din viața sa – care transmit nu doar învățătura creștină, ci și stilul direct, plin de discernământ și smerenie al sfântului.
Mai jos sunt 22 episoade memorabile din Patericul Egiptean, care conturează portretul viu al unui om transfigurat de har.
1. Despre lepădarea de sine
Un frate l-a întrebat pe Avva Macarie: „Cum să mă mântuiesc?” Iar bătrânul i-a răspuns: „Fugi de oameni, taci și liniștește-te. Acestea sunt începutul mântuirii.”
Nu este o invitație la mizantropie, ci la despătimire. Macarie știa că, pentru cel începător, liniștea e terenul pe care se sădește rugăciunea curată.
2. Rugăciunea neîncetată
Avva Macarie spunea: „Nu este altă lucrare mai mare decât rugăciunea. Când omul se roagă cu adevărat, tot iadul se cutremură.”
Pentru el, rugăciunea nu era o formalitate, ci respirația sufletului. În pustie, aceasta devenea foc lăuntric.
3. Cărarea milostivirii
Odată, a găsit un hoț care-i jefuia chilie. În loc să-l certe, Avva Macarie l-a ajutat să încarce totul pe măgar, spunând: „N-am adus nimic în lume, nici nu vom lua cu noi. Să nu plece omul acesta cu mâna goală.”
Această scenă arată inima largă a sfântului, care nu-și lega sufletul de lucruri și vedea în aproapele o icoană a lui Hristos.
4. Răspunsul smerit
Un frate l-a insultat public pe Avva Macarie. Altul, indignat, a întrebat: „Nu te-ai mâniat?” El a răspuns: „M-am mâniat pe satana, nu pe fratele meu.”
Aceasta era puterea lui: despărțea păcatul de persoană și nu judeca omul.
5. Făcătorul de pace
Doi frați s-au certat. Au venit la el pentru judecată. Avva Macarie a început să plângă. Ei, rușinați, l-au întrebat de ce. Răspunsul: „Am văzut sufletul lui Hristos răstignit între voi.”
Pacea nu e o idee. E chipul lui Hristos între oameni. Macarie o apăra cu lacrimi.
6. Când iertarea e mai mare decât pedeapsa
Un frate a păcătuit. Ceilalți voiau să-l alunge. Avva Macarie a spus: „Eu sunt cel care a păcătuit.” Și s-a așezat lângă el. Ceilalți, rușinați, l-au primit înapoi.
Smerenia lui nu era teatrală, ci reală. Știa că nimeni nu e fără păcat și că dragostea vindecă mai mult decât excluderea.
7. Puterea postului
Un demon i-a spus odată: „Tot ce faci și noi facem: nu dormim, nu mâncăm. Dar una aveți și nu putem: smerenia.”
Macarie nu s-a lăudat niciodată cu nevoințele sale. El știa că fără smerenie, postul și privegherea sunt simple acțiuni exterioare.
8. Fuga de slava deșartă
Un frate i-a spus: „Avva, ai darul vindecării!” Macarie a răspuns: „Dacă m-ar lăsa Domnul o zi, aș vedea cine sunt cu adevărat.”
Avea daruri, dar nu și le însușea. Totul era dar de sus. Așa rămânea nepătat de slavă deșartă.
9. Dragostea față de cei căzuți
Se spune că Avva Macarie a mers 20 de mile să-l ridice pe un frate căzut în păcat. Nu l-a mustrat, ci a stat cu el, l-a îngrijit și l-a întors pe cale.
El nu căuta sfințenia în izolare, ci în slujire tăcută și în ridicarea celorlalți.
10. Harul ascultării
Un frate i-a cerut un cuvânt. Macarie a spus: „Fă tot ce vezi că fac.” Fratele l-a urmat ani întregi, fără să pună întrebări. A devenit el însuși izvor de har.
Macarie transmitea prin exemplu, nu prin discursuri lungi. Trăirea era învățătură.
11. Când nu te aperi, te apără Dumnezeu
Un frate l-a acuzat pe nedrept că a furat. Macarie nu s-a apărat. Peste câteva zile, adevărul a ieșit la lumină. Cei din jur au rămas uimiți.
Bătrânul a spus doar: „Mai bine să mă judece omul decât să mă certe Domnul.”
12. Taina inimii
Avva Macarie spunea: „Dacă vrei să te mântuiești, fă-ți inima focar de rugăciune și milă.”
Pentru el, inima era locul în care omul se întâlnea cu Dumnezeu, dar și cu ceilalți.
13. Despre moartea față de lume
Se zice că Avva Macarie a stat într-un mormânt timp de 40 de zile, pentru a-și înfrâna trupul și a învia sufletul.
Nu era o practică morbidă, ci o conștientizare a efemerului. Trăia cu gândul la moarte, dar plin de nădejde.
14. Prietenia cu fiarele
Odată, Avva Macarie s-a rugat și șerpii l-au înconjurat fără a-l vătăma. El spunea: „Când omul se împacă cu Dumnezeu, se împacă și făptura cu el.”
Această împăcare venea din curăția inimii. Devenise, ca Adam, un prieten al creației.
15. Sfârșitul vieții – începutul adevăratei vieți
Înainte de moarte, a spus: „Am fost ca un om care merge prin foc și nu se oprește. Dar nădăjduiesc în mila lui Dumnezeu.”
Aceasta era încrederea lui: nu în nevoințele proprii, ci în mila Domnului.
16. Mustrarea care nu rușinează
Un frate din obște a căzut într-o greșeală. Ceilalți voiau să-l înfrunte în public. Avva Macarie i-a oprit și le-a spus: „Dacă vezi pe fratele tău că a greșit, acoperă-l cu haina ta.” N-a fost o metaforă, ci o invitație concretă la milă. L-a luat pe fratele deoparte, a plâns cu el și l-a întors cu blândețe.
Mustrarea fără dragoste rupe, dar cea făcută cu lacrimi vindecă.
17. Răbdarea ocărilor
Un ucenic a fost revoltat că cineva îl ocăra pe Avva Macarie fără încetare. Bătrânul a zâmbit și i-a spus: „Lasă-l. El e doctorul meu. Mă curăță fără să știe.” În mintea sfântului, cel care îl defăima era un ajutor al mântuirii, nu un dușman.
Cel ce primește ocara cu pace e mai tare decât cel ce postește o viață.
18. Duhul păcii nu judecă
Un frate tânăr, plin de râvnă, a întrebat: „Cum știu dacă un gând e de la Dumnezeu?” Avva Macarie i-a spus: „Dacă gândul îți aduce pace și te face să nu judeci pe nimeni, atunci e de la Dumnezeu.” Pentru el, semnul duhului era liniștea și dragostea, nu entuziasmul sau neliniștea.
Unde e pace, e Duhul Sfânt. Unde e judecată, e omul.
19. Tăcerea care naște rugăciune
Un frate grăitor a început să predice între frați. Avva Macarie l-a tras deoparte și i-a zis: „Vorba multă stinge focul inimii.” Nu îl certa, ci îl chema înapoi la sursă: tăcerea rugătoare. Pentru el, cuvintele erau grele, nu de aruncat oricum.
Tăcerea nu e gol, ci locul unde vorbește Dumnezeu.
20. Adevărata putere
Un frate voinic și aspru cu trupul se lăuda că ține post neîntrerupt. Avva Macarie i-a zis: „Nu e mare cel ce postește, ci cel ce poate iubi pe cel ce-l urăște.” Astfel i-a arătat că puterea cea adevărată nu e în stomac, ci în inimă.
Mai mare e cel ce rabdă ocară decât cel ce mută munții.
21. Când lăsarea de sine aduce viață
Se spune că Avva Macarie, mergând odată prin pustie, a găsit un craniu aruncat. L-a întrebat: „Cine ești?” Iar craniul i-a răspuns: „Am fost preot păgân. Când ai început să te rogi pentru cei din iad, am simțit ușurare.” Macarie a plâns. Nu pentru o minune, ci pentru că dragostea trece și dincolo de moarte.
Cel ce se roagă și pentru vrăjmași, are rugăciune vie.
22. Omul desăvârșit
Un frate l-a întrebat: „Cum e omul desăvârșit?” Și bătrânul a zis: „Omul a ajuns la măsura desăvârșirii când se socotește mai păcătos decât toți și nu judecă pe nimeni.” Nu prin minuni se cunoaște sfântul, ci prin inima lui smerită și liniștită.
Să te știi mai jos decât toți – asta e începutul cerului.
Prin aceste 22 de episoade, portretul Avvei Macarie se întărește: un om al tăcerii, al milei, al smereniei duse până la capăt
Într-o vreme în care sfințenia e confundată cu imaginea sau cu zgomotul, Patericul ne amintește că adevărata lumină nu face spectacol, ci arde în taină. Macarie Egipteanul nu a scris tratate, nu a ținut predici în catedrale. Dar viața lui a fost Evanghelie trăită. Iar cuvintele și faptele lui – simple, ascuțite, vii – rămân o scară tăcută către cer.
Troparul Sfântului Cuvios Macarie Egipteanul
Glasul 1
Locuitor pustiului, înger în trup şi de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, Părintele nostru Macarie. Cu postul, cu privegherea şi prin rugăciune primind daruri cereşti, tămăduieşti pe cei bolnavi şi sufletele celor ce aleargă la tine cu credinţă. Slavă Celui Ce ţi-a dat ţie putere; Slavă Celui Ce te-a încununat pe tine; Slavă Celui Ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.