Lupta pentru Domnul nostru Iisus Hristos nu este o luptă purtată cu arme, cu forțe materiale sau cu strategii lumești.
Este o luptă duhovnicească, nevăzută, profundă, care își are începutul în inima omului și se desfășoară în fiecare clipă a vieții. Ea este chemarea pe care Mântuitorul Însuși o adresează celor ce doresc să-L urmeze: „Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.” (Marcu 8, 34). În aceste cuvinte scurte se află rezumată întreaga nevoință creștină: o lepădare de păcat, o purtare a crucii personale și o urmarea neîntreruptă a lui Hristos.
Lupta începe în inimă
Sfântul Apostol Pavel ne arată limpede că lupta credinciosului este împotriva duhurilor răutății, împotriva ispitelor și împotriva propriilor patimi: „Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh.” (Efeseni 6, 12). Inima este câmpul de bătălie, locul unde se decide dacă Hristos domnește sau dacă păcatul își găsește sălaș.
Când omul începe să-și curețe inima, el descoperă cât de puternice sunt în el obișnuințele păcătoase, gândurile necurate, mândria, egoismul, invidia și dorințele necontrolate. Această descoperire nu trebuie însă să-l descurajeze, ci să îl întărească în lupta pentru Hristos, căci Domnul nu cere perfecțiunea de la început, ci o inimă hotărâtă și smerită.
Lupta pentru Hristos este lupta adevărului împotriva minciunii
Într-o lume în care minciuna se răspândește cu ușurință, unde valorile sunt adesea răsturnate și unde binele este confundat cu răul, creștinul este chemat să mărturisească adevărul lui Hristos. Aceasta nu înseamnă doar a afirma cu buzele credința, ci a trăi după Evanghelie, chiar dacă uneori aceasta aduce dispreț sau neînțelegere.
Sfinții Mucenici sunt exemplul suprem al luptei pentru Hristos. Ei nu au ridicat arme, ci au mărturisit credința cu statornicie, preferând să moară decât să-L renege pe Domnul. Jertfa lor rămâne o lumină neapusă pentru întreaga Biserică și arată că adevărul nu poate fi biruit cu forța. Ceea ce lumea numea atunci înfrângere a devenit, în veșnicie, biruință.
Și astăzi, chiar dacă persecuțiile nu mai au forma crudă de altădată, creștinul se confruntă cu presiuni subtile: relativism moral, batjocură, izolare sau tentația comodității. A mărturisi adevărul în mijlocul acestor provocări înseamnă, de asemenea, a lupta pentru Domnul.
Crucea și răbdarea, armele puterii creștine
Domnul Iisus Hristos nu promite o viață lipsită de necazuri, ci o însoțire continuă în mijlocul suferințelor: „Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea. ” (Ioan 16, 33). Crucea pe care fiecare creștin o poartă nu este un blestem, ci o cale a mântuirii, un altar pe care se biruie patimile și se descoperă apropierea de Dumnezeu.
Răbdarea este arma care transformă încercările în binecuvântări. Sfinții Părinți spun că fără răbdare nu există nici virtute, nici creștere duhovnicească, pentru că diavolul se teme de omul răbdător mai mult decât de cel aspru la vorbă sau în nevoințe. Răbdarea nu este pasivitate, ci o lucrare statornică, o încredere în voia lui Dumnezeu, o așezare a sufletului în pace.
Rugăciunea, respirația sufletului în luptă
Rugăciunea este sprijinul cel mai puternic în lupta pentru Hristos. Fără rugăciune, omul devine vulnerabil în fața ispitelor. Rugăciunea nu înseamnă doar rostirea unor cuvinte, ci punerea inimii înaintea lui Dumnezeu, un strigăt al sufletului care caută lumina.
Rugăciunea lui Iisus: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”, este considerată scutul cel mai puternic împotriva gândurilor necurate. Repetată cu smerenie și atenție, ea aduce pace, limpezire și putere.
În lupta creștinului, rugăciunea trebuie unită cu fapta bună și cu postul. Acestea formează un întreg: rugăciunea luminează, postul întărește, fapta bună deschide inima către aproapele.
Lupta împotriva patimilor, biruință interioară pentru Hristos
Sfântul Maxim Mărturisitorul explică faptul că patimile nu sunt parte din firea omului, ci răniri ale ei. În lupta împotriva patimilor, creștinul nu pierde nimic din identitatea sa, ci, dimpotrivă, își recapătă frumusețea sufletului.
Patimile se înving prin:
- spovedanie sinceră, care eliberează sufletul și aduce iertarea;
- împărtășire cu Sfintele Taine, care întărește și luminează;
- citirea Scripturii și a scrierilor patristice, care învață mintea să gândească duhovnicește;
- practicarea virtuților opuse patimilor, pentru că fiecare patimă are antidotul ei.
Mândria se vindecă prin smerenie, lăcomia prin milostenie, desfrânarea prin curăție, lenea prin râvnă, mânia prin blândețe. Fiecare mică biruință interioară înseamnă o cărămidă așezată la temelia Împărăției lui Dumnezeu în suflet.
Lupta pentru aproapele, mărturie a iubirii lui Hristos
A lupta pentru Hristos nu înseamnă doar a te lupta cu tine însuți, ci și a lucra binele în lume. Iubirea față de aproapele este semnul distinctiv al creștinului. Mântuitorul spune: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii. ” (Ioan 13, 35).
Apărarea celor neajutorați, ajutorarea celor în suferință, cuvântul bun adresat celui deznădăjduit, sprijinul material sau moral, toate sunt forme ale luptei pentru Hristos. Nu doar predicile schimbă lumea, ci mai ales exemplul personal și faptele izvorâte din iubire.
Biserica, locul unde lupta devine biruință
Biserica nu este doar un loc de rugăciune, ci spitalul duhovnicesc în care omul primește tratamentul necesar pentru vindecarea sufletului. Aici se împărtășește de harul lui Dumnezeu, aici primește povățuire, aici își găsește frați și surori de luptă.
Participarea la Sfânta Liturghie, spovedania, împărtășirea, ascultarea predicii preotului, implicarea în viața comunității, toate acestea întăresc sufletul și îl pregătesc pentru confruntările zilnice. Creștinul nu luptă singur; este parte din Trupul lui Hristos, iar harul lui Dumnezeu îl întărește întotdeauna atunci când caută mântuirea.
Lupta pentru Hristos este lupta pentru mântuirea proprie
Lupta dusă pentru Domnul nu este o luptă exterioară, ci o lucrare adâncă, prin care omul își recâștigă viața. Hristos nu are nevoie de apărarea noastră, dar noi avem nevoie să-L mărturisim pentru a ne întări sufletește. Mântuirea nu este impusă, ci dobândită prin nevoință, prin credință și prin dragoste.
Sfântul Apostol Pavel, la sfârșitul vieții sale, spune cu mare îndrăzneală: „Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit. ” (2 Timotei 4, 7). Aceasta este mărturia celui ce L-a slujit pe Hristos cu toată ființa lui și care a înțeles că adevărata biruință se găsește în păstrarea credinței până la capăt.
Biruința finală este a lui Hristos
Deși omul este chemat la luptă, biruința aparține lui Hristos. El este Cel care a învins moartea, păcatul și întunericul prin Învierea Sa. Creștinul, atunci când luptă, nu luptă pentru o victorie nesigură, ci pentru o biruință deja câștigată. Lupta sa este de a rămâne unit cu Cel ce a biruit.
Astfel, orice efort, orice lacrimă, orice respingere a păcatului, orice gest de milă, orice rugăciune șoptită în taină devine parte a acestei biruințe dumnezeiești.
Lupta pentru Domnul nostru Iisus Hristos este calea pe care fiecare creștin este chemat să meargă
Este o luptă care se dă în tăcerea inimii, în deciziile zilnice, în rezistența la ispite, în dragostea arătată aproapelui și în statornicia credinței. Este o luptă a luminii împotriva întunericului, a adevărului împotriva minciunii, a vieții împotriva morții.
Iar răsplata ei este comuniunea veșnică cu Hristos, Cel ce ne iubește, ne întărește și ne cheamă la împărăția Sa.
Amin.