În fiecare epocă, omul a încercat să-L înţeleagă pe Dumnezeu, dar şi să-L refuze. Refuzul nu este o invenţie modernă, aşa cum nici credinţa nu este o rămăşiţă a trecutului.
Diavolul nu s-a schimbat, doar lumea
Dacă privim cu atenţie modul în care omul contemporan Îl respinge pe Dumnezeu, observăm două atitudini extreme, aparent opuse, dar care au aceeaşi origine şi aceeaşi finalitate. Amândouă sunt inspirate de acelaşi duh al rătăcirii, pe care Scriptura îl numeşte diavol, cel care „de la început a fost ucigaş de oameni” şi care nu încetează să-l amăgească pe om încă din clipa zidirii lui.
Acelaşi duh care a convins-o pe Eva că există o cale mai scurtă spre îndumnezeire, fără ascultare şi fără jertfă, este cel care îi şopteşte şi omului modern că poate trăi fără Dumnezeu, fără poruncile Lui şi fără responsabilitate. În esenţă, refuzul lui Dumnezeu nu este o dovadă de progres, ci repetarea unei vechi înşelări.
Prima formă de refuz: Dumnezeu acuzat pentru răul din lume
Cea mai veche formă de împotrivire faţă de Dumnezeu este aceea care Îl declară neputincios sau chiar autor al răului. Este întrebarea care se repetă în toate veacurile:
„Dacă Dumnezeu există, de ce este atâta suferinţă în lume? De ce se nasc copii bolnavi? De ce există nedreptate? Unde este Dumnezeu când omul suferă?”
Aceste întrebări par profunde, dar de multe ori sunt doar reproşuri mascate. Ele nu sunt puse pentru a găsi adevărul, ci pentru a justifica necredinţa. De aceea, răspunsurile teologice, oricât ar fi de corecte, nu conving întotdeauna. Se poate spune că Dumnezeu respectă libertatea omului, că răul nu este o realitate creată de Dumnezeu, ci o lipsă a binelui, că suferinţa nu este ultimul cuvânt. Dar cel care nu vrea să creadă nu se va mulţumi cu aceste explicaţii.
Cel mai puternic răspuns la problema suferinţei nu este unul filozofic, ci unul duhovnicesc: privirea către Hristos pe Cruce.
În faţa Crucii, toate acuzaţiile se clatină. Dacă Dumnezeu ar fi indiferent, nu S-ar fi făcut om. Dacă ar fi nedrept, nu ar fi suferit pentru noi. Dacă ar fi neputincios, nu ar fi biruit moartea.
Domnul Iisus Hristos nu explică suferinţa, ci o asumă. El nu stă departe de durerea omului, ci o trăieşte până la capăt. Dacă omul suferă, Dumnezeu suferă împreună cu el, dar suferă mai mult decât el, pentru că iubirea Lui este infinită.
De aceea, cel care Îl acuză pe Dumnezeu pentru răul din lume ar trebui să-şi pună întrebările înaintea Crucii. În faţa Celui răstignit, revolta se transformă în tăcere sau în pocăinţă.
A doua formă de refuz: progresul care exclude pe Dumnezeu
Dacă prima atitudine Îl acuză pe Dumnezeu, a doua încearcă să-L elimine complet din viaţa omului. Este o formă mai recentă, dar nu mai puţin periculoasă, promovată astăzi de ideologiile progresiste şi de ceea ce se numeşte corectitudine politică.
Această mentalitate porneşte de la o observaţie reală: oamenii sunt diferiţi, au limite, slăbiciuni şi neputinţe. Dar în loc să vadă în aceasta o chemare la vindecare şi la desăvârşire, transformă diferenţa în normă absolută. Orice alegere devine „normală”, orice dorinţă devine „drept”, iar orice păcat devine „variantă de iubire”.
Se ajunge astfel la situaţii absurde, în care nu doar păcatul este justificat, ci şi crimele sunt explicate ca fiind rezultatul unei naturi inevitabile. Există curente de opinie care susţin că omul nu este responsabil pentru faptele lui, că totul ţine de instinct, de biologie, de condiţionare socială. Se spune că omul s-a născut aşa şi nu poate fi altfel.
Această viziune pare miloasă, dar în realitate este fără speranţă. Dacă omul nu se poate schimba, atunci nu se poate mântui. Dacă nu există libertate, nu există nici iubire. Dacă nu există Dumnezeu, nu există nici sens.
Creştinismul nu neagă slăbiciunea omului, dar nu o absolutizează. Nu spune că omul este perfect, dar nici că este condamnat să rămână aşa. Calea creştină este calea împărătească, calea de mijloc, care uneşte realismul cu speranţa.
Omul poate cădea, dar se poate ridica. Poate greşi, dar se poate pocăi. Poate suferi, dar se poate îndumnezei.
Aceasta este adevărata perspectivă a Sfintei Evanghelii: nu uniformizare, ci transfigurare.
Ateul onest şi ateul care se minte
De-a lungul timpului, mulţi oameni au spus că nu cred în Dumnezeu, unii din revoltă, alţii din neştiinţă, alţii din comoditate.
În faţa unei astfel de mentalităţi se vede însă că problema nu este lipsa argumentelor, ci împietrirea inimii. Sfinţii Părinţi spun că necredinţa nu vine din neştiinţă, ci din voinţa omului de a nu primi adevărul.
Sfântul Ioan Gură de Aur arată că omul nu se îndoieşte de Dumnezeu pentru că nu ar avea dovezi, ci pentru că nu vrea să-şi schimbe viaţa.
Când cineva se împotriveşte adevărului, nu caută luminare, ci justificări. De aceea, chiar dacă ar vedea minuni, nu s-ar folosi de ele, pentru că inima lui nu doreşte să creadă. Necredinţa nu este doar o problemă a minţii, ci mai ales o alegere a voinţei.
Dacă Dumnezeu nu există, atunci moartea este sfârşitul tuturor. Nu există dreptate deplină, nu există răsplată, nu există întâlnire cu cei dragi şi nici sens ultim al vieţii. Într-o astfel de lume, criminalul şi victima au aceeaşi soartă, iar suferinţa nedreaptă nu mai primeşte niciodată mângâiere. Cine şi-ar putea dori cu adevărat o asemenea lume?
De aceea, când cineva spune că ar prefera să nu existe Dumnezeu, nu lipsa dovezilor este cauza, ci împotrivirea inimii. Un ateu onest este cel care ar vrea să existe Dumnezeu, dar nu reuşeşte să creadă. Mai aproape de adevăr este acesta decât cel care îşi face din necredinţă o ideologie.
Când dialogul nu mai este folositor
Nu cu toţi oamenii se poate discuta la nesfârşit. Sfânta Evanghelie arată că Mântuitorul Iisus Hristos a vorbit cu cei care căutau sincer, dar a oprit dialogul când în spatele cuvintelor se ascundea ispita.
De două ori a rostit hotărât:
„Înapoia Mea, satano”, la ispitirea din pustie, când I s-au oferit împărăţiile lumii, şi atunci când Petru a încercat să-L oprească de la Cruce.
În ambele cazuri era aceeaşi ispită: evitarea jertfei şi alegerea confortului. Dorinţa de slavă fără cruce, de fericire fără pocăinţă şi de iubire fără adevăr este aceeaşi în toate veacurile. În Evanghelie se numeşte ispită diavolească, iar astăzi este numită progres.
Cine sunt progresiştii şi cine sunt „înapoiaţii”
Lumea de azi foloseşte cuvintele invers. Credinciosul este numit înapoiat. Cel fără credinţă este numit progresist.
Cel care ţine la morală este considerat rigid. Cel care justifică orice este considerat tolerant. Dar dacă privim prin lumina Sfintei Evanghelii, lucrurile se văd altfel.
Înapoiat este cel care crede că viaţa aceasta este totul. Înapoiat este cel care vânează doar slava lumii. Înapoiat este cel care se teme de jertfă şi caută numai plăcerea. Înapoiat este cel care îl încurajează pe altul să rămână în păcat, în loc să-l ajute să se ridice.
Progres adevărat este numai acela care duce spre Dumnezeu. Progres este schimbarea inimii. Progres este biruinţa asupra patimilor. Progres este iubirea care se jertfeşte.
În acest sens, progresistul de azi seamănă foarte mult cu „înapoiatul” din Evanghelie, iar cel numit înapoiat de lume este, de multe ori, cel care merge înainte pe calea mântuirii.
Refuzul lui Dumnezeu nu este o dovadă de inteligenţă, ci o repetare a unei vechi ispite
Fie că Îl acuză pentru răul din lume, fie că Îl exclude în numele progresului, omul ajunge la aceeaşi rătăcire: viaţa fără sens şi fără speranţă.
Credinţa creştină nu promite o lume fără suferinţă, dar promite o lume în care suferinţa poate fi biruită. Nu promite o viaţă fără luptă, dar promite o viaţă care nu se termină în mormânt.
De aceea, adevărata întrebare nu este dacă Dumnezeu există, ci dacă omul vrea să trăiască într-o lume în care Dumnezeu există.
Cel care răspunde sincer la această întrebare începe deja să se apropie de adevăr. Iar cel care Îl urmează pe Hristos, chiar dacă este numit înapoiat de lume, merge înainte spre Împărăţia care nu va avea sfârşit.