În tradiția ortodoxă, expresia „lepădarea de lume” este adesea asociată aproape exclusiv cu viața monahală.
Imaginea călugărului care părăsește familia, bunurile, confortul și chiar voia proprie pentru a-L urma pe Domnul Iisus Hristos pare să definească deplin acest concept. Totuși, învățătura Bisericii, așa cum reiese limpede din Sfânta Scriptură și din scrierile Sfinților Părinți, ne arată că lepădarea de lume nu este rezervată doar monahilor, ci poate și trebuie să existe și în sufletul unui mirean.
Sfântul Ioan Scărarul, în celebra sa lucrare Scara dumnezeiescului urcuș, consideră lepădarea de lume drept prima treaptă a urcușului duhovnicesc. Această afirmație ridică, pe bună dreptate, o întrebare importantă: este lepădarea de lume necesară pentru orice creștin sau doar pentru cei chemați la viața monahală? Răspunsul, deși nuanțat, este profund și de mare folos pentru viața creștinului din lume.
Lepădarea de lume în lumina Sfintei Scripturi
Sfânta Scriptură este adresată întregii omeniri, nu doar unei categorii aparte de credincioși. Cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos: „Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.” (Marcu 8, 34) nu sunt condiționate de starea de viață: monah sau mirean.
De asemenea, chemarea: „Iisus i-a zis: Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi.” (Matei 19, 21) este un ideal evanghelic care, deși se împlinește deplin în monahism, rămâne un reper și pentru viața creștinului din lume.
Așa cum se subliniază în textul ajutător, există pasaje scripturistice cu aplicabilitate directă asupra monahismului, dar esența lor este valabilă pentru toți: lepădarea de patimi, de egoism, de atașamentul bolnăvicios față de cele trecătoare. Mireanul nu este chemat neapărat să-și lase casa sau familia, ci să nu le transforme în idoli care să-l îndepărteze de Domnul Iisus Hristos.
Ce înseamnă, de fapt, lepădarea de lume?
Lepădarea de lume nu înseamnă disprețuirea creației sau fuga de responsabilitățile vieții. Dumnezeu a creat lumea „Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a şasea.” (Facere 1, 31), iar Hristos Însuși a trăit în mijlocul oamenilor. Problema nu este lumea în sine, ci patimile care se nasc dintr-o relație dezordonată cu ea.
Pentru mirean, lepădarea de lume se petrece mai ales în plan lăuntric. Este, așa cum se spune în textul de referință, starea celui care „își vede de mântuirea lui și se ține de Hristos cu orice chip”. Aceasta presupune o luptă continuă cu patimile, cu mândria, cu iubirea de arginți, cu slava deșartă, cu plăcerile păcătoase. Mireanul trăiește în lume, dar nu este robit de ea.
Lepădarea de patimi, miezul vieții duhovnicești
Atât pentru monahi, cât și pentru laici, lepădarea de lume este, în esență, lepădare de patimi. Patimile sunt cele care ne leagă de lume într-un mod pătimaș și ne împiedică să ne îndreptăm inima spre Dumnezeu. Sfântul Ioan Scărarul nu cere tuturor să părăsească fizic lumea, ci să rupă legăturile interioare care îi țin captivi.
Mulți creștini din lume, citind lucrarea: Scara, s-au întrebat, așa cum se menționează în text: „Ce să fac?”. Iar acest dialog interior a dus, de multe ori, la renunțarea la anumite porniri rele și la dorința de a împlini și faptele bune. Aceasta este dovada vie că învățătura despre lepădare nu este străină de viața laică, ci profund necesară.
Monahii și lumea, o relație a rugăciunii
Un aspect esențial subliniat în textul ajutător este faptul că monahii nu se leapădă de lume într-un sens exclusiv sau disprețuitor. Dimpotrivă, ei poartă lumea întreagă în rugăciune. Lepădarea lor este una a modului de viață, nu a iubirii față de oameni.
„Nu există pustnicii valabile dacă nu ai toată lumea în inima ta”, acest adevăr profund arată că adevărata lepădare nu închide inima, ci o lărgește.
Monahul, retras din lume, devine rugător pentru lume. În acest sens, el este alături de Domnul Iisus Hristos, Care S-a jertfit pentru toți. De aceea, într-un limbaj paradoxal, se poate spune că acești rugători devin, prin har, „mântuitori”, adică împreună-lucrători cu Dumnezeu la mântuirea lumii.
Crucea zilnică, expresia lepădării de lume în viața mireanului
Dacă schimbarea locului, a nevoințelor și a mentalităților exterioare este specifică monahismului, lepădarea de lume ca atitudine interioară este valabilă și necesară pentru mirean. Creștinul din lume este chemat să trăiască o viață curată, să-și împlinească datoriile familiale și sociale, dar cu inima ancorată în Domnul Iisus Hristos.
Această lepădare se vede în alegeri concrete: refuzul compromisului moral, asumarea crucii zilnice, răbdarea în necazuri, iertarea aproapelui, milostenia, rugăciunea constantă. Toate acestea sunt forme ale lepădării de lume în sens patristic.
Un ideal accesibil tuturor
Lepădarea de lume nu este un ideal imposibil sau rezervat unei elite duhovnicești. Ea este o chemare adresată fiecărui creștin, adaptată stării sale de viață. Mireanul nu este scutit de lupta duhovnicească, dar nici împovărat cu cerințe peste puterile sale. Dumnezeu cere de la fiecare ceea ce este potrivit cu locul și chemarea sa.
Așa cum reiese din cuvintele Părintelui Arsenie Papacioc, acest cuvânt al lepădării a fost citit de multă lume laică și a lucrat tainic în suflete, oprind răul și aprinzând dorința de bine. Aceasta este lucrarea harului, care nu ține cont de hainele pe care le purtăm, ci de inima pe care o oferim lui Dumnezeu.
Lepădarea de lume, cale comună spre mântuire
Lepădarea de lume poate și trebuie să existe și în sufletul unui mirean. Nu ca fugă de responsabilități, ci ca orientare a vieții spre Domnul Iisus Hristos. Este lepădarea de patimi, de egoism și de atașamentul excesiv față de cele trecătoare. Este trăirea în lume, dar cu inima în cer.
În cele din urmă, scopul este unul singur: mântuirea.
Fie că suntem monahi sau mireni, suntem chemați să ne ținem de Domnul Iisus Hristos „cu orice chip”, să ne purtăm crucea și să răspundem strigătului lumii care cere, neîncetat: „Ajutor!”.