Într-o societate în care succesul rapid, plăcerea și imaginea contează mai mult decât trăirea interioară, cuvântul „smerenie” pare învechit. Și totuși, smerenia este una dintre cele mai profunde forme de libertate sufletească. Ea nu înseamnă umilință forțată sau slăbiciune, ci o așezare în adevăr, adevărul despre tine, despre ceilalți și despre Dumnezeu.
Următoarele întâmplări, păstrate în stilul Patericului, ne oferă pilde vii despre cum se trăiește smerenia în viața de zi cu zi. Ele surprind frământările și luptele sufletului aflat în mijlocul lumii, în familie, în comunitate sau în fața propriei conștiințe. Unele sunt simple, altele cutremurătoare, dar toate vorbesc pe limba sufletului sincer.
1. Masa săracă și vederea duhovnicească
Părintele Ilarion a venit să facă sfeştanie în casa unuia dintre ucenicii săi, un tată foarte mâhnit că nu avea mai mulţi bani pentru a le asigura copiilor o hrană mai bună şi pentru a le lua haine mai frumoase.
A doua zi, părintele i-a spus:
– Stăteam ieri la masă cu tine şi copiii tăi. Am spus cu toţii rugăciunea şi am început să mâncăm. Masa era sărăcăcioasă, aşa cum mi-ai spus că e la voi de obicei. Dar mi se părea că cel mare avea în farfurie miere, tu cu soţia şi cu cel mic aveaţi pâine şi cel mijlociu avea mizerii. Mi-a descoperit Dumnezeu că băiatul cel mare, mulţumindu-I pentru bucatele pe care le mănâncă, ia plată de la Dumnezeu. Tu cu soţia şi cu cel mic nici nu cârtiţi, dar nici nu sunteţi mulţumiţi cu ceea ce aveţi. Iar cel mijlociu, nemulţumitor fiind, pierde plata sărăciei. Aceeaşi mâncare o aveţi, dar fiecăruia i se socoteşte după măsura sa.
Era un bătrân mare şi văzător cu mintea, şi s-a întâmplat ca el odată să şadă cu mai mulţi fraţi la masă şi, când mâncau ei, lua aminte bătrânul cu duhul şi vedea că unii mănâncă miere, alţii pâine, iar alţii baligă. Şi se minuna şi se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Doamne, descoperă-mi taina aceasta, că aceleaşi bucate fiind puse pe masă înaintea tuturor, când mănâncă se văd aşa schimbate”. Şi i-a venit lui glas de sus, zicând: „Cei ce mănâncă miere sunt cei ce cu frică, cu cutremur şi cu bucurie duhovnicească şed la masă şi neîncetat se roagă şi rugăciunea lor ca tămâia se suie la Dumnezeu. Cei ce mănâncă pâine sunt cei ce mulţumesc pentru împărtăşirea celor dăruite de la Dumnezeu, iar cei ce mănâncă baligă sunt cei ce cârtesc şi zic: «Aceasta este bună, aceasta este putredă». Deci nu trebuie să zicem acestea sau aşa să socotim, ci mai vârtos să proslăvim pe Dumnezeu şi laude să-I înălţăm Lui, ca să se plinească cuvântul cel zis de Apostol: ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi”.
Smerenia nu stă în ce avem, ci în cum privim ce ni s-a dat. Când mulțumim, chiar și sărăcia se transformă în dar.
2. În fața ușii spovedaniei, Ori una, ori alta
Așteptând să le vină rândul să se spovedească, două femei au început să vorbească despre credința în Dumnezeu. Încetul cu încetul, discuția a deviat spre subiecte lumești, în cele din urmă transformându-se în bârfă. Când au început să vorbească despre scandalul pricinuit de dezvăluirile amantei unui om cunoscut, pe care mass-media îl luase în vizor, i-au cerut părerea unei femei care până atunci nu intrase în discuție. Aceasta le-a spus:
– Dacă vreți să vă spovediți, lăsați păcatele altora și vedeți-le pe ale voastre. Iar dacă vreți să le analizați pe ale altora, atunci amânați spovedania pe altă dată. Ori una, ori alta.
S-au adunat odată cei din Schit, certându-se pentru Melchisedec și au uitat să cheme pe avva Copri. Mai pe urmă chemându-l, îl întrebară de aceasta. Iar el, lovindu-se de trei ori peste gură, a zis: „Vai ție, Coprie! Vai ție, Coprie! Vai ție, Coprie! Căci cele ce ți-a poruncit Dumnezeu să le faci le-ai lăsat și cele ce nu le cere de la tine le cauți“. Și, auzind frații acestea, au fugit la chiliile lor.
3. Văduvia și curăția trupului
Era o femeie care rămăsese văduvă cu două fetițe. Ea își iubea foarte mult soțul și nu voia să se mărite a doua oară. La un an de la moartea soțului ei, la sâni i se formaseră niște noduli. Când s-a dus la doctor, acesta a întrebat-o:
– Ai o viață sexuală normală?
– V-am spus că sunt văduvă, domnule doctor.
– Văduvă, am înțeles, dar nu ai relații cu nici un bărbat?
– Nu, și nici nu am de gând.
– Treaba ta. S-ar putea ca nodulii aceștia să fie de la lipsa relației tale cu un bărbat. Dacă vrei să te gândești la sănătatea ta și la binele copiilor tăi, ar fi bine să te gândești să fii cu cineva. Altfel, te distrugi și psihic, și fizic. Nu trebuie să te măriți ca să scapi de hormoni, îi spuse doctorul, ironic.
Ajungând la duhovnicul său, femeia îi spuse cu ochii în lacrimi ce aflase de la doctor.
– Nu te îngrijora. Doctorii spun multe prostii. Vrei să te măriți din nou?
– Nu, dar dacă trebuie… Nu vreau să curvesc.
– Nu trebuie să te măriți numai ca să ai cu cine să te culci. Dacă vrei să rămâi văduvă, vei avea mare plată de la Dumnezeu.
– Dar cu nodulii, cum rămâne?
– O să ne rugăm la Maica Domnului, și or să treacă.
După câteva luni, femeia s-a dus din nou la doctor, pentru control.
– Văd că ești bine, sănătoasă. Cum e, ai ținut seama de sfatul meu, nu? Un bărbat e un bărbat.
– Nu, domnule doctor. M-am rugat la Dumnezeu și m-a ajutat… Precum puteți vedea și dumneavoastră.
4. Două suflete, două cruci
Într-o noapte, în timp ce se ruga, Dumnezeu i-a descoperit părintelui Serafim că două dintre ucenicele sale au murit. Uneia, care crescuse cu greu doi copii, fiind văduvă și fără să fie ajutată, au venit îngerii să îi ia sufletul, cu toate că fusese o femeie cârtitoare și cădea des în deznădejde.
Cealaltă murise pe patul de boală lângă care se aflau soțul și cei șase copii. Când a murit, nu au venit îngerii să îi ia sufletul. Cât trăise, ea Îi mulțumea tot timpul lui Dumnezeu pentru grija cu care o înconjura.
Părintele a întrebat: „Cum, Doamne, pe cea care cârtea au luat-o îngerii și pe cealaltă nu?“
Domnul i-a răspuns: „Amândouă s-au mântuit. Dar prima a avut o cruce mult mai grea decât cealaltă. Dacă cea de-a doua ar fi trecut numai un an prin încercările prin care a trecut prima, credința i s-ar fi zdruncinat. Când avea necazuri, imediat soțul ei era lângă ea și o întărea. În timp ce văduva plângea, și nu o mângâia nimeni“.
5. Televizorul și vremea pierdută
La o întâlnire cu tinerii din parohia sa, un duhovnic deschise vorba despre ispitele pe care le aduce televizorul. La un moment dat, unul dintre tineri, Cătălin, făcu referire la o emisiune religioasă pe care o vedea în fiecare săptămână:
– Nu știu cât o să mai dureze emisiunea asta, pentru că, spre deosebire de alte emisiuni religioase, aici se prezintă fără modificări învățătura ortodoxă. Nu sunt invitați nici sectanți, nici vorbitori de alte religii. Este o emisiune cu adevărat folositoare.
– Da, spuse Teodor, un alt tânăr, dar ai văzut și tu ce urmează după ea.
– Ce urmează? întrebă părintele.
– Urmează un talk-show moderat de o prezentatoare foarte vulgară, răspunse Teodor.
– Ție cum ți se pare talk-show-ul?, îl întrebă părintele pe Cătălin.
– Nu știu, părinte. Cum se termină emisiunea religioasă, sting televizorul și fac altceva. Sunt foarte presat de timp …
– O, de ar înțelege toți creștinii cât de important este timpul. Nu ne mai întâlnim cu clipa care trece.
– Dar de unde știi, Cătălin, ce merită să vezi și ce nu?
– Îmi iau programul și îmi însemnez toate emisiunile care cred că merită să fie văzute.
– Și ai timp să le vezi pe toate? Nu ziceai că ești presat de timp? întrebă Teodor.
– Nu sunt prea multe, cam trei-patru pe săptămână. Și uneori mai văd câte un film. În rest, nu mă uit la televizor.
O fată interveni în discuție:
– Asta e cea mai bună soluție. Să îți iei programul și să îți alegi ceea ce vrei să vezi. Nu are rost să stai tot timpul în fața ecranului așteptând ceva interesant.
Părintele spuse:
– Dacă omul ar ști cu adevărat ce să aleagă, ar fi bine. Numai că mulți se mint singuri și stau ore întregi în fața televizorului închipuindu-și că se aleg cu vreun oarecare folos. Și de multe ori cunoștințele aflate de la televizor nu ajută la nimic altceva decât la risipirea unui timp care ar putea fi folosit mai bine. Oricum, Cătălin face foarte bine; cum se termină emisiunea care îl interesează, stinge televizorul.
Auzindu-l pe părinte, Teodor își dădu seama cât greșea. Se uita foarte mult timp la televizor și, chiar dacă uneori vedea ceva de folos, rămânea în fața ecranului și după aceea …
Odată preotul Schitului a mers la arhiepiscopul Alexandriei pentru o trebuință bisericească. După ce s-a întors și a venit la Schit, îl întrebau frații, zicând: „Cum ai umblat, avvo? Ce ai văzut în oraș?“. Răspuns-a lor: „Eu, fraților, altă față de om n-am văzut în cetate, decât pe arhiepiscopul“. Iar ei, auzind aceasta, se minunau și, după acest cuvânt al lui, au început toți frații foarte tare a păzi acel obicei, adică a-și păzi ochii lor de vederile nefolositoare.
6 .Pogorământul și urcușul duhovnicesc
După slujbă, un tânăr s-a apropiat de preot şi l-a întrebat:
– Părinte, îmi daţi binecuvântare să mă duc mâine cu colegii mei la un film? Am terminat sesiunea şi vreau să mă relaxez puţin.
– La ce film vreţi să mergeţi?
– La o comedie.
– Dacă ţii mult să mergi, du-te.
Tânărul s-a îndepărtat. Paracliserul, care în tinereţea sa fusese frate de mănăstire, auzind cuvintele părintelui, s-a smintit:
– Vai, părinte, cum îl lăsaţi să îşi piardă timpul?
– Nu e treaba ta.
– Totuşi, nu vă e frică de Dumnezeu?
– Nu eşti tu duhovnicul lui, ci eu. De câteva luni vine la biserică şi e din ce în ce mai râvnitor. Nu trebuie să privească credinţa ca pe un jug sufocant. Trebuie să urce pe fiecare treaptă, nu poate ajunge direct la capătul drumului. Peste câţiva ani sau poate chiar peste câteva luni poate că va renunţa de bună-voie să meargă la comedii. Se va folosi mai mult dacă va urca pe treapta următoare la momentul potrivit, nu când îi impun eu.
– Nu vă înţeleg.
– Uite, îţi dau un exemplu. Tu asculţi la tine acasă muzică religioasă?
– Da, cum să nu. Uneori ascult până suprasolicit casetofonul.
– Aici vroiam să ajung. Şi atunci, îţi mai pui muzică?
– Nu, să nu-l stric.
– Aşa e şi cu sufletul. Cum să-ţi explic mai simplu? Sufletul e ca un stomac. Dacă îi dai hrană duhovnicească tot timpul, fără să îi dai timp să digere ce mănâncă, face indigestie. Toate trebuie făcute cu măsură.
7. Concediul fără Dumnezeu
Un credincios a venit la duhovnicul său:
– Părinte, vreo două luni nu vă mai vedem. Plec cu soţia şi copiii la mare, la munte şi la părinţi. Am luat concediu.
– Ajungeţi şi pe la vreo mănăstire?
– Nu, nu ne-am gândit. Vrem să ne odihnim, să uităm de toate problemele.
– Rău faceţi că vă gândiţi să vă odihniţi numai la mare şi la munte. Viaţa e scurtă şi nu vă veţi mai întâlni cu timpul acesta.
– Dar pentru copii e foarte sănătos să înoate în mare.
– Dacă găsiţi un loc pe plajă în care nu au de ce să se smintească, e bine. Dar, din câte am auzit, plajele au devenit locuri mai smintitoare decât discotecile. Că doar fetele nu merg la discotecă să danseze cu pieptul gol. Sau chiar dezbrăcate. Oricum, ar fi trebuit să vă gândiţi să mergeţi şi pe la mănăstiri, măcar câteva zile. Să vorbiţi cu marii duhovnici, să vă închinaţi la sfintele moaşte sau la icoanele făcătoare de minuni. Viaţa voastră ar cunoaşte o schimbare. Foloasele ar fi mari.
Zis-a un bătrân: „Cu cuvinte dumnezeieşti să ne desfătăm şi cu vieţile sfinţilor părinţi să prăznuim, nu cu pântecele desfătându-ne, ci duhovniceşte veselindu-ne!”
8. Interviul refuzat
În Săptămâna Mare un ziarist a venit la un părinte să îi ia un interviu. I-a arătat lista cu întrebările pe care vroia să i le adreseze. Părintele i-a zis:
– Eu la întrebări de genul ăsta nu răspund.
– De ce, părinte? Doar avem nevoie de un interviu pe teme religioase.
– Am înţeles asta. Problema este că, dacă aş răspunde la întrebările tale, nu aş putea ajuta pe nimeni să fie mai aproape de Dumnezeu. Vezi tu, presa, televiziunile încearcă să sugrume ceea ce e mai de preţ în om, legătura lui cu Dumnezeu. Pentru că omul rupt de Dumnezeu e mai uşor de manipulat, digeră tot ce i se dă. Şi, pentru că omul se gândeşte uneori la Dumnezeu, voi îi daţi articole sau emisiuni care nu au aproape nici o legătură cu viaţa sa duhovnicească. Se apropie Paştele, dar pe voi nu vă interesează decât ce obiceiuri păgâne se mai păstrează în unele sate sau alte ciudăţenii. E problema voastră. Dar eu nu pot vorbi despre Paşti ca şi cum ar fi o sărbătoare lumească, când de fapt aceasta este cea mai importantă sărbătoare a tuturor creştinilor. Şi chiar privitor la Paşti, pe voi nu vă interesează ca omul să ştie că bucuria praznicului acesta nu o pot simţi decât cei care se spovedesc şi se împărtăşesc, vă interesează dacă la masă creştinii trebuie să mănânce neapărat carne de miel.
– Părinte, dar eu fac ce mi se cere.
– Ştiu, nu am nimic cu tine, asta e mass-media. Dar, fără să îşi dea seama, preoţii care răspund la astfel de întrebări numai ca să apară la televizor sau în ziare îi sprijină pe cei care vor să dărâme credinţa creştină. Şi eu nu vreau să fiu părtaş la aşa ceva. Când vei şti să mă întrebi ceva cu adevărat de folos pentru cititori, te poţi întoarce să îmi iei interviul. Până atunci, rămâi cu bine.
Doi filosofi au mers la un bătrân şi l-au rugat să le spună un cuvânt de folos. Dar bătrânul tăcea. Iarăşi i-au zis filosofii: „Nu ne spui, părinte, nimic?”. Atunci le-a răspuns bătrânul: „Că sunteţi iubitori de vorbă iar nu filosofi adevăraţi ştiu şi vă spun până când vă veţi învăţa a vorbi, neştiind ce grăiţi. Aceasta să vă fie filosofia: să vă deprindeţi pentru cele de moarte şi pentru linişte şi să vă păziţi pe voi cu tăcere”
9. Dumnezeu nu locuiește doar în pelerinaje
Un creştin întors dintr-un pelerinaj în care fusese cu soţia şi cu copiii la mănăstiri îi spuse duhovnicului său:
– Abia aştept să plecăm în următorul concediu în alt pelerinaj, să ne simţim iarăşi aproape de Dumnezeu.
– Nu gândi aşa. Pelerinajul are folosul său, dar nu trebuie să aştepţi pelerinajul ca să te apropii de Dumnezeu. Cine Îl ia pe Dumnezeu de la tine acum? Problemele de la serviciu, familia, ispitele? Nu trebuie să te depărtezi de Dumnezeu cu gândul că te vei apropia de El în următorul concediu. Pe Dumnezeul pe care Îl afli în pelerinaje, Îl poţi afla şi în mijlocul lumii dacă trăieşti cum trebuie. Mântuirea ta nu trebuie să depindă de pelerinaje. Chiar dacă foarte bine faceţi că mergeţi pe la mănăstiri …
Aceste întâmplări sunt oglinzi curate ale sufletului smerit în mijlocul lumii
Ele sunt oglinzi ale sufletului pus în fața alegerii: să se lupte cu sine pentru a merge pe calea lui Dumnezeu, chiar dacă aceasta presupune răbdare, tăcere, înfrânare și renunțare la judecarea celorlalți.
Smerenia nu e un lux duhovnicesc pentru unii aleși, ci o nevoie de temelie pentru toți cei care vor să trăiască cu sens. Pildele acestea ne arată că nu trebuie să fim sfinți în mănăstiri ca să ne smerim, ci că în lume, cu tot ce ne lovește zilnic, putem să ne curățăm inima, pas cu pas. Și, așa cum spune părintele din ultima întâmplare, sufletul are nevoie de timp să digere duhovnicește. Să nu-l grăbim, dar nici să nu-l lăsăm flămând.
Să învățăm din fiecare exemplu. Să ne păzim gura, timpul, ochii, și mai ales gândul. Pentru că smerenia nu face zgomot, dar lucrează în taină, și acolo se naște adevărata lumină.