În viața de zi cu zi, fiecare om trece prin încercări, supărări și nedreptăți. Nimeni nu este scutit de momente în care este jignit, rănit sau tratat cu asprime de către aproapele său.
În astfel de momente, prima pornire a omului este dorința de răzbunare, căci firea căzută caută să răsplătească răul cu rău. Însă învățătura Bisericii ne arată alt drum: Evanghelia lui Hristos ne cheamă la iertare, răbdare și la încredințarea dreptății în mâinile lui Dumnezeu.
Sfinții Părinți spun că mânia nu aduce pace, ci pierderea harului. O pildă grăitoare este cea a avvei Sisoe Tebanul, care a oprit pe un frate de la răzbunare și l-a învățat să lase dreptatea în seama lui Dumnezeu.
Mânia, începutul căderii sufletului
Sfinții Părinți spun că mânia este una dintre cele mai primejdioase patimi, deoarece ea întunecă mintea și alungă harul lui Dumnezeu din inimă. Omul mânios nu mai judecă drept, nu mai vede limpede și nu mai poate să se roage cu pace.
Starețul spune limpede:
„Să mă crezi, fiule, că acela ce se mânie pe fratele său va pierde toată fapta cea bună și rob diavolului se face pe sine”.
Acest cuvânt este foarte aspru, dar arată adevărul duhovnicesc. Nu este de ajuns să postim, să ne rugăm sau să facem milostenie, dacă păstrăm în inimă supărarea și dorința de răzbunare. Toată osteneala se pierde atunci când sufletul se umple de ură.
Mânia are puterea de a distruge în câteva clipe ceea ce omul a zidit în ani de nevoință. Ea aprinde gânduri rele, aduce tulburare și îl face pe om să se depărteze de Dumnezeu. De aceea, Părinții pustiei se temeau mai mult de mânia lor decât de orice altă ispită.
Când omul se mânie, el nu mai ascultă de Dumnezeu, ci de patimă. Iar patima este locul unde diavolul găsește intrare în suflet.
Pilda avvei Sisoe, încredințarea dreptății în mâinile lui Dumnezeu
În Pateric se spune că un frate a fost nedreptățit de alt frate și, plin de mânie, a mers la avva Sisoe Tebanul, cerând sfat. El a zis:
„Părinte, m-a asuprit un frate și vreau să mă răzbun singur.”
Această dorință este foarte obișnuită. Omul simte că trebuie să-și facă dreptate, că altfel rămâne slab și neînsemnat. Dar starețul, om plin de har, i-a răspuns:
„Nu, fiule, ci lasă-l mai bine în plata lui Dumnezeu și Acela să te răzbune.”
Acest cuvânt arată credința adevărată. Cel ce crede cu adevărat în Dumnezeu nu se grăbește să se răzbune, ci lasă judecata în mâna Domnului. Dumnezeu vede tot, știe tot și răsplătește cu dreptate la vremea potrivită.
Dar fratele nu a vrut să asculte și a spus cu încăpățânare:
„Nu-l voi lăsa de nu mă voi răzbuna.”
Atunci starețul a folosit o învățătură plină de înțelepciune. A zis:
„Să ne rugăm lui Dumnezeu, frate.”
Și, ridicându-se, a rostit o rugăciune care l-a cutremurat pe frate:
„Dumnezeule, de acum noi spre Tine nu mai nădăjduim, să nu Te mai îngrijești de noi, nici să răsplătești celor ce ne fac strâmbătate nouă, pentru că noi singuri ne vom răzbuna.”
Când a auzit aceste cuvinte, fratele s-a înspăimântat. A înțeles că dorința lui de răzbunare înseamnă, de fapt, necredință în Dumnezeu. Dacă omul se răzbună singur, înseamnă că nu mai așteaptă dreptatea lui Dumnezeu.
De aceea a căzut la picioarele starețului și a zis:
„Iartă-mă, că de acum nu mă voi mai certa cu fratele și-l voi ierta.”
Răzbunarea, semn de necredință
De multe ori credem că răzbunarea este un lucru firesc și drept. Dar în viața duhovnicească, răzbunarea arată lipsa de încredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu.
Cel care se răzbună spune în inima lui:
„Dumnezeu nu face dreptate, de aceea trebuie să o fac eu.”
Aceasta este o ispită foarte mare. Dumnezeu nu lucrează întotdeauna imediat, dar lucrează cu siguranță. El vede și răbdarea celui nedreptățit, și răutatea celui care face rău.
Sfinții spun că răbdarea aduce har, iar răzbunarea aduce pierdere.
Cel ce rabdă se face asemenea lui Hristos, iar cel ce se răzbună se aseamănă cu vrăjmașul.
Domnul Însuși ne-a învățat:
„Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc,” (Matei 5, 44).
Această poruncă nu este ușoară, dar este calea mântuirii.
Iertarea, biruința cea adevărată
Lumea spune că cel care se răzbună este puternic.
Biserica spune că cel care iartă este biruitor.
A ierta nu înseamnă slăbiciune, ci putere duhovnicească. Numai omul care are credință și smerenie poate să ierte cu adevărat.
Când iertăm, sufletul se liniștește.
Când ne răzbunăm, sufletul se tulbură.
Iertarea aduce pace, iar răzbunarea aduce neliniște.
Iertarea aduce har, iar mânia alungă harul.
De aceea starețul a spus:
„Acela ce se mânie pe fratele său va pierde toată fapta cea bună.”
Chiar dacă omul face multe lucruri bune, dacă păstrează ură în inimă, își pierde plata. Dumnezeu privește mai ales la inimă, nu la faptele exterioare.
Cum putem birui dorința de răzbunare
Nu este ușor să iertăm atunci când suntem răniți. Dar Sfinții Părinți ne arată câteva căi prin care putem birui mânia.
Rugăciunea
Când suntem supărați, să nu vorbim mult, ci să ne rugăm. Rugăciunea liniștește inima și aduce gând bun.
Amintirea păcatelor noastre
Dacă ne gândim cât ne-a iertat Dumnezeu, ne va fi mai ușor să iertăm și noi.
Gândul la judecata lui Dumnezeu
Dreptatea nu se pierde. Dumnezeu va judeca pe fiecare după faptele sale.
Smerenia
Omul smerit nu se grăbește să se apere, pentru că știe că adevărata apărare este la Dumnezeu.
Dragostea față de aproapele
Chiar dacă cineva ne face rău, el rămâne fratele nostru. Iar dragostea nu caută răzbunare.
Pacea inimii, rodul iertării
Cel ce iartă dobândește pace.
Cel ce se răzbună dobândește neliniște.
Mulți oameni cred că se vor liniști după ce își vor face dreptate, dar se întâmplă invers. Răzbunarea aprinde și mai mult focul din inimă.
Sfinții spun că diavolul se bucură când oamenii se ceartă și se răzbună, dar fuge când vede iertare și smerenie.
De aceea, cel care iartă face o mare biruință duhovnicească.
El nu pierde, ci câștigă harul lui Dumnezeu.
Adevărata libertate nu este să faci ce vrei, ci să nu fii rob mâniei.
Pilda avvei Sisoe ne arată cât de primejdioasă este dorința de răzbunare și cât de mare este virtutea iertării
Omul care se mânie își pierde pacea și harul, iar cel care iartă se apropie de Dumnezeu.
Să ne aducem aminte de cuvântul starețului:
„Să mă crezi, fiule, că acela ce se mânie pe fratele său va pierde toată fapta cea bună și rob diavolului se face pe sine.”
De aceea, ori de câte ori suntem nedreptățiți, să nu ne grăbim să ne răzbunăm, ci să lăsăm totul în mâinile lui Dumnezeu. El știe, El vede și El va face dreptate la vremea potrivită.
Iar noi să alegem calea iertării, pentru ca sufletul nostru să rămână în pace și în harul Domnului.