În spiritualitatea ortodoxă, lacrimile nu sunt privite doar ca o reacție emoțională firească, ci ca o realitate profund duhovnicească, cu semnificații diferite și cu urmări decisive pentru viața sufletului.
Sfinții Părinți vorbesc limpede despre lacrimile simple, omenești, și despre lacrimile harice, care sunt dar al lui Dumnezeu și semn al pocăinței adevărate. Între aceste două tipuri de lacrimi se desfășoară drama și, totodată, nădejdea mântuirii omului.
Lacrimile ca sânge al sufletului rănit de păcat
Durerea sufletului exprimată prin lacrimi a fost adesea asemănată de Părinți cu sângele care curge din rănile trupului. Păcatul lovește ființa lăuntrică, o rănește și o slăbește, iar lacrimile devin semnul acestei sângerări tainice. În acest sens, lacrimile sunt necesare asemenea apei Botezului, pentru că nu a existat și nu va exista iertare fără pocăință adevărată.
Cuvântul pocăință cuprinde, în sine, o adâncime aparte: remușcare și durere pentru păcat, dar mai ales metanoia, schimbarea minții și a vieții, renașterea omului celui vechi într-un om nou. Această transformare nu este posibilă fără zdrobirea inimii, fără lacrimile care spală întinăciunea păcatului.
Lacrimile care nu mântuiesc
Nu orice plâns are valoare duhovnicească. Există lacrimi ale durerii firești: lacrimi pentru pierderi, pentru suferințe, pentru nedreptăți sau eșecuri. Omul poate vărsa un ocean de lacrimi pentru un necaz pământesc, însă acestea nu schimbă realitatea și nu vindecă sufletul în profunzime. Moartea nu este întoarsă, pierderea nu este anulată, iar inima rămâne adesea tot împovărată.
Sfinții Părinți vorbesc și despre lacrimi izvorâte din tulburare, isterie, milă de sine sau chiar din lucrarea vrăjmașului. Aceste lacrimi pot aduce o ușurare temporară, dar nu curățesc sufletul și nu îl apropie pe om de Dumnezeu. Ele sunt, cum spuneau Sfinții Părinți, lacrimi „psihice”, care pot veșteji viața duhovnicească dacă omul se oprește la ele.
Păcatul, singurul rău nimicit prin plâns
Există însă un rău care poate fi nimicit prin lacrimi: păcatul. Numai păcatul se șterge prin plâns, prin lacrimile pocăinței. De aceea, Sfinții Părinți afirmă fără echivoc că Dumnezeu nu iartă păcatul fără pocăință, iar pocăința adevărată nu este lipsită de lacrimi.
Un exemplu cutremurător este cel al David, care, după păcatul desfrânării și al uciderii, adus la conștiința greșelii sale de prorocul Natan, a plâns din adâncul inimii. Rodul acestei pocăințe este Psalmul 50, dar și alte strigăte ale sufletului său: „Lacrimile mele sunt hrana ziua și noaptea”. La David vedem limpede că lacrimile nu sunt slăbiciune, ci început al vindecării și al restaurării omului înaintea lui Dumnezeu.
Lacrimile care unesc mintea cu inima
Un aspect esențial al lacrimilor harice este unitatea lăuntrică pe care o aduc. Atunci când omul plânge având un singur gând – pe Dumnezeu –, mintea și inima se unesc. Duhul Sfânt este Cel care străpunge inima, atrage mintea în adâncul ei și risipește gândurile străine. Aceasta este frumusețea lacrimilor duhovnicești: ele adună ființa risipită a omului și o așază înaintea lui Dumnezeu.
Plânsul născut din ură, din invidie sau din milă de sine îl rupe pe om în interior. În schimb, plânsul pentru Dumnezeu vindecă, ridică și face posibilă împlinirea poruncii iubirii: „să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima”.
Chemarea Părinților din Pateric
În Pateric găsim cuvinte de o simplitate și o putere covârșitoare. Avva Macarie, chemat de bătrânii muntelui să spună un cuvânt de folos, nu a rostit o predică elaborată, ci a zis doar atât: „Să plângem, fraților, mai înainte de a ne duce unde lacrimile noastre vor arde trupurile noastre”. Acest cuvânt a străpuns inimile tuturor și i-a făcut să plângă cu fața la pământ.
Plânsul de acum este izbăvitor; plânsul de dincolo poate fi osânditor. De aceea, Părinții ne cheamă la lacrimile de aici, care spală și pregătesc sufletul pentru întâlnirea cu Dumnezeu.
Lacrimile pocăinței, dar al harului
Arhimandritul Sofian Boghiu subliniază că lacrimile duhovnicești sunt aduse de Dumnezeu. Ele vin atunci când omul se căiește din toată inima, când conștiința se trezește și simte greutatea păcatului. Lacrimile omenești pot ușura sufletul pentru o vreme, dar nu ajută la rugăciune; lacrimile harice, însă, nasc rugăciunea adevărată.
În același duh, Părinții compară lacrimile cu apa care spală murdăria trupului. Bătrânul Antim din Chios îndemna: să deschidem nu unul, ci două robinete, ochii noștri și să lăsăm lacrimile pocăinței să curețe sufletul de otrava mândriei și a păcatului.
Felurimea lacrimilor și lucrarea smereniei
Starețul Tadei vorbește limpede despre felurimea lacrimilor: lacrimi de ciudă, de durere, de pierdere, dar și lacrimi de pocăință, care sunt daruri ale harului. Atunci când omul se încredințează în mâinile lui Dumnezeu, se smerește și începe să petreacă într-o stare de umilință neîncetată.
Această umilință nu este depresie, ci libertate: eliberare de grijile lumii și de iubirea de sine.
Lacrimile, semn al vieții duhovnicești
Mitropolitul Hierotheos Vlachos, vorbind despre Simeon Noul Teolog, arată că lacrimile sunt semn al vieții duhovnicești. Așa cum pruncul viu plânge la naștere, tot astfel omul renăscut duhovnicește plânge. Lipsa lacrimilor este semn al uscăciunii și al morții lăuntrice.
Sfântul Simeon spune că lacrimile sunt hrană pentru suflet. Fără ele, sufletul flămânzește și se ruinează. Când omul dobândește smerenia, răbdarea și dragostea de Dumnezeu, inima sa, altădată împietrită, devine „fântână de lacrimi”.
Lacrimile de la început și lacrimile harului
Sfântul Teofan Zavoratul distinge între lacrimile începutului și lacrimile harice. Primele curăță, dor, obosesc mintea și trupul. Celelalte sunt dulci, liniștite, aduc pace și nădejde. Ele vin, de regulă, după multă nevoință lăuntrică și pot dura ani întregi.
Părintele Efrem Katunakiotul mărturisește că lacrimile sunt hrană pentru suflet și semn al înaintării duhovnicești: când lacrimile sunt prezente în rugăciune, omul merge înainte; când se opresc, înseamnă că a dat înapoi.
Lacrimile adevărate, harice, nu sunt un scop în sine, ci rod al pocăinței, al smereniei și al apropierii de Dumnezeu
Ele curățesc, vindecă, unesc mintea cu inima și pregătesc sufletul pentru Împărăție. Lacrimile simple pot fi firești și uneori necesare, dar nu mântuiesc. Numai lacrimile izvorâte din pocăință și din lucrarea Duhului Sfânt devin apă vie, spălătoare și dătătoare de viață veșnică.